Sfantul Ioan Iacob Romanul-5 august

           Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în anul 1913, în comuna Horodiştea, judeţul Dorohoi, într-o familie de creştini. Pe numele de botez Ilie, fiu al lui Maxim şi al Ecaterinei Iacob, el a avut o copilărie grea, la vârsta de 6 luni pierzându-şi mama, iar trei ani mai târziu tatăl. A fost un copil aparte, înţelept, calităţi ce au atras invidia şi nedreptăţile celor din jur.

       În 1932, îşi dă examenul de bacalaureat la Liceul Dimitrie Cantemir din Cernăuţi. După bacalaureat, merge la Mitropolia din Cernăuţi şi se mărturiseşte unui arhimandrit care îl sfătuieşte să rămână acolo şi să urmeze teologia. Din cauza unor neînţelegeri, arhimandritul părăseşte Mitropolia şi îl trimite pe tânărul Ilie la Mânăstirea Neamţ, dându-i chiar o scrisoare către stareţul Nicodim Munteanu (mai târziu Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române). Ezitând între Facultatea de Teologie din Cernăuţi şi Mânăstirea Neamţului, el se roagă Maicii Domnului care îl luminează şi astfel alege mânăstirea. De acum frate, Ilie primeşte multe ascultări: ajutor de farmacist, bibliotecar al mânăstirii, intendent de stăreţie şi profesor de limba română pentru pregătirea fraţilor de mânăstire. Printre ascultări, fratele Ilie se apropie de monahii bătrâni ai mânăstirii cu care discută pe larg despre mântuire şi despre schimbarea calendarului, problemă încă fierbinte în acea perioadă.

         Căutând dreapta credinţă, fratele Ilie merge la Mânăstirea Turnu de pe Valea Oltului unde şi rămâne un an de zile. După terminarea serviciului militar, Ilie este tuns în monahism în Postul Mare al anului 1936, primind numele de Ioan, fiind închinoviat la Mânăstirea Neamţului.

       Dorind din toată inima să meargă la Ierusalim pentru a se închina la Sfântul Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos, în toamna anului 1936 părintele Ioan pleacă în pelerinaj la Locurile Sfinte.

       El se hotărăşte să rămână în Lavra Sfântul Sava care ţinea de Patriarhia Ierusalimului, unde este tuns în treapta schimniciei. Aici, părintele Ioan este paracliser, ajutor de iconom, infirmier fiind numit ,,doctorul mânăstirii”, timp în care învaţă limba greacă, citeşte mult şi traduce în limba română scrieri duhovniceşti.

       Râvnind la mai multă linişte şi la o viaţă mai înaltă, părintele Ioan cere blagoslovenie duhovnicului său să plece în pustie şi în 1939, părăseşte mânăstirea şi se stabileşte la peştera de la Calomona, la 1 km depărtare de Mânăstirea Sfântul Gherasim. Lui i se alătură monahul Ioanichie, tot de origine română, care rămâne cu părintele Ioan până la sfârşitul vieţii lui.

         În timpul celui de-al doilea război mondial, englezii îi închid pe românii din împrejurimile Ierusalimului într-un lagăr, printre aceştia numărându-se şi cei doi monahi. La sfârşitul războiului, părintele Ioan se întoarce în Mânăstirea Sfântul Sava. Aici, în anul 1947, pe 13 mai este hirotonit diacon de către arhiereul Irinarh, iar la 14 septembrie preot.

        La moartea patriarhului Nicodim al României, părintele Ioan refuză să ia parte la panihide, pe motiv că acesta a prigonit dreapta credinţă. Ţinând la respectarea predaniei Bisericii, părintele are mult de suferit. Din momentul în care este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt şi până la sfârşitul vieţii, el nu va sluji niciodată cu un alt preot. De asemenea, nu îi pomenea la Proscomidie pe clericii despre care ştia că sunt masoni.

        Prigonit din aceste pricini, părintele Ioan şi ucenicul lui, schimonahul Ioanichie merg la Schitul Sfânta Ana, în noiembrie 1952. Ei se retrag în peşterile din împrejurimi, construindu-şi chilii pe Valea Hozeva, mai jos de Mânăstirea Gheorghe Hozevitul. Părintele Ioan, ucenicul său Ioanichie, împreună cu un alt monah, părintele Pavel duc o viaţă foarte aspră, nevoindu-se mult.

         Ei îndură totul cu smerenie: asupririle beduinilor, zăduful zilei, foamea şi sărăcia. În tot acest timp, părintele Ioan scrie şi traduce în limba română învăţături duhovniceşti din Sfinţii Părinţi. Din scrierile lui transpiră viaţa sa plină de nevoinţe şi gândul închinat ziua şi noaptea Celui răstignit pe Golgota pentru mântuirea lumii.

          Cu două săptămâni înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului, a avut o vedenie în urma căreia a început să se pregătească de moarte, iar pe 5 august 1960, ieroschimonahul Ioan Iacob a fost chemat la cele veşnice.

            Părintele Ioan Iacob a fost un monah mult râvnitor spre dragostea lui Dumnezeu, ce a luptat să păstreze şi să propovăduiască dreapta credinţă.    

          El a fost îngropat în peştera în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. La câtva timp de la moartea sa, părintele Ioan se arată în vis ucenicului său spunându-i să-l dezgroape. În 1980, el este deshumat, iar trupul lui este găsit întreg, răspândind un miros plăcut, cu pielea uscată pe oase, barba neagră întreagă, cu faţa curată, părând a dormi, iar hainele, epitrahilul şi schima nestricate de trecerea timpului.

         Trupul său neputrezit, cu mireasmă, râvna sa fierbinte spre cele dumnezeieşti, apărarea dreptei credinţe şi propovăduirea ei, precum şi minunile lui îl rânduiesc astăzi pe părintele Ioan în ceata sfinţilor. Patriarhia Ierusalimului l-a trecut în ierarhia cerească pe părintele Ioan sub numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Biserica slăvindu-l la 5/18 august.

         Sfântul Ioan Iacob a săvârşit multe minuni, în timpul vieţii şi după moartea sa. Astfel, din lipsă de fonduri, sfintele sale moaşte au fost aşezate, iniţial, într-un sicriu provizoriu, nefiind expuse spre închinare. Sfântul s-a arătat unei femei cerându-i să adune bani pentru a-i face o raclă, lucru care s-a şi întâmplat. Azi, moaştele întregi ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul se află în Biserica Sfântului Ştefan.

          În mai multe rânduri, clerici şi chiar ierarhi ai Patriarhiei Ierusalimului au vrut să mute moaştele sfântului şi au hotărât înfiinţarea unei comisii care să se ocupe de acest lucru. Membrii comisiei s-au îmbolnăvit şi o parte dintre ei au murit. Cei rămaşi s-au speriat de această pedeapsă şi au căzut de acord să lase sfintele moaşte acolo unde sunt şi astăzi. Mai mult, lipsiţi fiind de evlavie, unii au dorit chiar să le reîngroape, fapt împiedicat din nou de sfânt. Biserica Ortodoxă Română a cerut Patriarhiei Ierusalimului moaştele sfântului, dar aceasta a refuzat ca urmare a celor întâmplate.

          Apărător al dreptei credinţe şi după moartea sa, sfântul s-a arătat unei maici care nu respecta rânduiala bisericească cu privire la calendar. El a certat-o pentru încălcarea legii, iar monahia şi-a înţeles greşeala ei şi l-a pomenit pe sfânt în rugăciunile ei până la moarte.

          Sfântul s-a mai arătat şi altor creştini, mai ales monahilor din Mânăstirea Hozeva, sfătuindu-i şi îndreptându-le paşii pe ,,calea cea strâmtă”. Părintele Ioanichie, ucenicul sfântului, căruia i se arăta adeseori, spunea: ,,Sfântul parcă este viu printre noi, pe unii îi mângâie, pe unii îi ceartă”.

                Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a lăsat în urma sa o operă duhovnicească bogată, poezii de o frumuseţe rară, ce abundă de învăţături şi sfaturi pentru creştinii zilelor noastre. ,,Trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului, vrăjmaşii credinţei noastre s-au înmulţit mai tare ca altădată şi mântuirea noastră este mai primejduită”, spunea sfântul încercând să atragă atenţia creştinilor asupra apostaziei contemporane. 

         Deşi trăia retras în pustia Hozevei, el s-a îndeletnicit mult cu scrierile duhovniceşti, traducerile învăţăturilor Sfinţilor Părinţi în dorinţa sa fierbinte de a avertiza omenirea în privinţa capcanelor duhovniceşti tot mai perfide. Mai mult, sfântul cunoştea natura ezoterică a masoneriei, problemele actuale ale societăţii - comunismul şi democraţia, mizeria spirituală în care se zbate lumea: ,,Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti”.

          Biserica Ortodoxă Română l-a recunoscut ca sfânt în anul 1992. Interesul acordat unui sfânt, ce a păstrat şi propovăduit credinţa strămoşească şi a luptat împotriva inovaţiilor introduse în predania Bisericii, este mai mult decât bizar. 

           Este ciudat că pe de o parte, Biserica îl cinsteşte şi îl proslăveşte ca sfânt, iar pe de altă parte neagă întreaga învăţătură propovăduită de sfânt şi, mai mult, luptă împotriva ei. 

            In cartea Sfantului Ioan Ioacob Din Ierihon catre Sion, in varianta aparuta in Romania, exista pasaje intregi cenzurate , cele ce privesc invatatura sfantului cu privire la vechiul calendar.

           De asemenea exista si alti sfinti ce sustin aceasta invatatura, insa multe lucruri raman ascunse celor nestiutori...

            Fie ca Domnul sa lumineze si sa deschida tuturor calea catre cunoasterea adevarului!