Minunile Sfantului Ioan Maximovici(2 iulie)

PATIMIRILE FERICITULUI IOAN MAXIMOVICI IN SHANGHAI

           Vă trimit veşti triste: ieri noapte a murit în Los Angeles Olga Ivanova Semeniuk, care i-a fost foarte apropiată Arhiepiscopului Ioan în Shanghai. În ultimul timp locuia împreună cu fiul ei B. Pentru mine este o pierdere grea. Rugaţi-vă pentru ea.

        Obişnuia să-mi povestească amintirile ei despre vremurile trecute din Shanghai, unele lucruri despre Arhiepiscopul Ioan pe care nu stiu dacă le cunosteati: cum au încercat unii să-l otrăvească si într-un fel au reusit, căci îl pierdusem aproape de tot. Doctorii se îndoiau că va trăi mai mult de două luni şi au hotărât să-l trimită într-o statiune din Tsandau, ca pe un caz fără speranţă.

      Fericitul Ioan avea obiceiul de a mânca numai o dată pe zi, noaptea târziu. Mâncarea îi era pregătită si adusă. Adesea era atât de ocupat în biroul său, că uita de ea, si se răcea. Odată doamna Olga Semeniuk, ai cărei fii erau paracliseri credincioşi ai episcopului si îl însoţeau adeseori, a observat că nu se atinsese de mâncare. Ea a luat farfuria, a încălzit mâncarea si i-a amintit episcopului că a venit vremea să mănânce. El a lăsat-o neatinsă, de parcă ar fi ştiut ceva. Apoi ea a mai încălzit mâncarea de câteva ori, până când a observat că începuse să aibă o culoare ciudată, nefirească, aşa că a aruncat-o şi i-a adus ce mai rămăsese din cina lor, iar el a mâncat cu bucurie. Ea si-a adus aminte de întâmplare după ce a fost otrăvit cu adevărat. (Întâmplarea aceasta i-a fost povestită personal editorului de către Olga Semeniuk în 1969).

      Episcopul Ioan nu a vrut să meargă la Tsandau şi a spus:

      - De acum încolo să-mi pregătească Olga Ivanova mâncarea.

        Ea a primit cu bucurie şi de atunci i-a adus-o mereu şi chiar stătea în faţa lui până când termina. Nimeni nu se atingea de mâncarea lui. În două luni s-a însănătoşit.

       Însă odată, după Liturghia de Pasti, a rămas mult timp în altar. Iar când în sfârsit a iesit, era alb ca varul si a început să verse. Preşedinta comitetului de femei al Catedralei a adus repede o farfurie si i-a dat-o. Vărsătura era ciudată, de culoare roz. Era din vinul cu care clătea potirul după slujbă. Au săpat o groapă în grădină si au îngropat-o acolo. Episcopul fusese otrăvit de un preot care mai târziu, în vremea noastră, a locuit în Los Angeles şi a scris articole foarte josnice în ziarele rusesti. Părintele Peter T. obişnuia să vorbească mult de el. Mai apoi, când era pe moarte, de cancer, Arhiepiscopul Ioan s-a dus la el la spital, ca să-i dea dezlegare de păcate, iar el s-a pocăit înainte să moară. Era un fost învăţător din Rusia, demonizat poate, cred eu.

        Arhiepiscopul Ioan vizita noaptea spitalele, însoţit de fiii familiei Semeniuk. În toate spitalele îl cunoştea lumea şi i se deschideau uşile. Bolnavii îl chemau fără telefon sau telegraf. Am mai notat şi alte amintiri ale Olgăi Semeniuk. Ea a murit pe când dormea, fericita.

Dumnezeu s-o odihnească pe credincioasa Sa roabă şi pe Fericitul Ioan!

Helen Konţevici, 1984

***

 TREZVIE DUHOVNICEASCA

În vremea când eram în preajma unui om ca Fericitul Ioan, am început să simt, încetul cu încetul, realitatea spirituală a faptului că lumea de dincolo este aproape de noi. Am început să fiu atrasă mai înăuntrul tărâmului harului, numai ca să simt, din ce în ce mai intens, durerea suferinţei şi a mâhnirii.
Odată m-am dus la mănăstire când Fericitul Ioan nu era acolo şi am rămas peste noapte. In vremea aceea aveam o mulţime de ispite. Noaptea am avut un vis. Stăteam în uşa casei de oaspeţi a mănăstirii şi mă uitam în stradă, prin porţile deschise. Fericitul Ioan intra pe acolo în mănăstire. Intrând, s-a întors spre mine şi mi-a spus:
- Ai grijă! Priveghează!
Am tresărit şi m-am uitat imediat spre partea cealaltă a străzii şi am văzut acolo trei duhuri necurate – negre toate trei, purtând pantaloni strâmţi; unul era înalt şi corpolent, celălalt înalt şi foarte slab, iar al treilea de înălţime medie şi puţin gras. Toţi trei îşi ţineau mâinile în buzunare şi se prefăceau că nu mă bagă în seamă. M-am trezit.
După acest vis ispitele au început să sporească şi de fiecare dată când aveam o ispită mare auzeam vocea Fericitului Ioan: „Ai grijă! Priveghează!” Şi de fiecare dată în acele clipe groaznice el mă salva.

Zinaida V. Julem (Franta)

***

 IZBAVIRE DE MOARTE

           A mai fost o întâmplare demnă de luat în seamă, cu privire la care se poate spune că Fericitul Ioan m-a scăpat de la moarte sigură. In ziua aceea, fiindcă trebuia să ies, m-am uitat pe fereastră şi am văzut în faţa intrării, între două maşini, un obiect necunoscut, ciudat, care semăna cu o bucată de ţeava, lung cam de un picior şi cu un diametru de patru ţoli – mi-e greu să spun chiar cu exactitate. „Ce lucru ciudat!”, mi-am zis, şi m-a cuprins curiozitatea, „Ce-ar fi să mă duc jos şi doar să-l ating cu piciorul, ca să văd ce este?” Aşa că am început să mă îmbrac, când deodată a sunat cineva la uşă, am deschis şi era dragul nostru episcop!   Ce-o să aducă oare această vizită neaşteptată, m-am întrebat eu.
          Fericitul Ioan a intrat şi a străbătut coridorul, mergând spre cameră, fără să spună o vorbă. Apoi s-a aşezat în fotoliu. Am început să-mi fac de lucru pe lângă el, neştiind ce să fac sau să spun. El tăcea şi tăceam şi eu. A stat astfel cam cinci minute şi apoi s-a ridicat, m-a binecuvântat şi a plecat. Am rămas fără grai – ce voia să însemne asta? Apoi atenţia mi-a fost din nou atrasă spre fereastra care dădea în faţa casei; între timp afară, în faţa uşii, sosise un camion şi nişte poliţişti se agitau pe acolo. Nişte oameni au ridicat cu foarte multă băgare de seamă acel obiect ciudat pe care voisem să-l ating, l-au pus în maşină şi au plecat încet. Am ieşit să văd ce se întâmplă.
        Pe atunci în Paris aveau loc multe atentate teroriste cu bombe, iar obiectul era una dintre acele bombe! Ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi ieşit şi l-aş fi atins cu piciorul, aşa cum voisem să fac, dar fusesem împiedicată de vizita inexplicabilă a dragului nostru Fericit Ioan, căruia i se descoperise intenţia mea? Fără îndoială, în ziua aceea el mi-a salvat viaţa.

Zinaida V. Julem (Franta) 

***

 UNIME SUFLETEASCA

          Când dragul nostru, Fericitul Ioan, ne părăsea pentru a conduce eparhia San Francisco, mi se părea că, deşi rămânea cu noi iubitul părinte Mitrofan, eu tot o să pierd totul şi o să rămân cu desăvârşire orfană. Nici acum nu pot să-mi aduc aminte de acel moment decât cu lacrimi în ochi. În clipa în care, după Liturghia din ziua plecării, Fericitul Ioan a ieşit cu cârja în mână din altar, pentru a ne rosti câteva cuvinte de mângâiere, mi-am spus: „O, Doamne, ce o să mă fac, că n-o să-l mai pot vedea pe părintele meu, n-o să-i mai pot auzi vocea şi nici simţi prezenţa? Unde se duce el… e aşa de departe!” Şi când şi-a început predica am început să plâng amar; îmi curgeau lacrimile şuvoi. Fericitul Ioan şi-a întors privirea înspre mine şi a spus:
      - Cei care au acelaşi ţel şi se străduiesc spre singurul lucru de trebuinţă au unimea sufletelor şi nu simt niciodată distanţa care îi desparte. Şi oricât ar fi de mare acea distanţă, nu poate împiedica niciodată apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe acei oameni într-un singur suflet.
      Şi după cuvintele acelea lacrimile mi s-au oprit dintr-o dată, ca printr-o minune, şi chiar mi-a trecut prin minte gândul: „Ce ciudat! Parcă a închis cineva robinetul“. Dintr-o dată am simţit atâta căldură în inimă, era aşa de bine, o bucurie ca de Paşti, încât am uitat chiar că Fericitul nostru ne părăsea şi, când ne-am dus să-l conducem la aeroport, simţeam bucurie în loc de întristare. Chiar nu simţeam că ne părăsea pentru totdeauna.
        Ce anume a făcut ca mâhnirea mea să se prefacă în bucurie? Rugăciunile sale. De atunci şi până acum îl simt aproape, lângă mine; şi vorbesc cu el şi îl întreb orice este nevoie.
        În noaptea de după plecarea Fericitului Ioan am avut un vis: un monah bătrân, cu părul argintiu, lung până la umeri, a intrat la noi în biserică. A intrat, a binecuvântat-o şi a plecat.
        M-am uitat bine la el. Imaginea era clară şi îmi aminteam foarte bine trăsăturile lui. Mi se părea că-l cunosc, dar nu-l mai văzusem niciodată. Cine ar fi putut fi? Numai cu mult după aceea i-am văzut portretul şi mi-am dat seama că era Episcopul Teofan Zăvorâtul. Dar înainte de acel vis nu văzusem niciodată cum arată din vreun portret al său. Sunt sigură că faptul că l-am văzut în vis a fost un fel de deschidere în tărâmul nepământesc al vieţii spirituale, de care Fericitul Ioan era atât de apropiat. Cine ştie ce oaspeţi a avut el în timpul lungilor sale privegheri de toată noaptea şi când se ruga singur în biserica noastră rece? Poate că acest oaspete întârziat a venit să-şi ia rămas bun sau poate a venit la timp ca să îi ţină locul?           
         Acestea erau firimiturile de la masa Stăpânului din Evanghelie care ne cad din întâmplare nouă, celor de jos. Am fost martori numai la o umbră de o clipă a ceea ce el vedea limpede ca lumina zilei.
Nici când era departe dragul nostru, Fericitul Ioan, nu ne uita şi îi scria adesea părintelui Mitrofan, întrebând de noi şi trimiţându-ne binecuvântarea sa. Au venit şi primele Paşti fără el. După Liturghia de la miezul nopţii, pe când coboram cu toţii în trapeză să punem capăt postirii, am auzit deodată telefonul sunând. Am alergat să răspund şi – O, Doamne ! – era el, dragul nostru, Fericitul Ioan!
- Hristos a înviat, dragul meu Arhiepiscop! am strigat eu.
         El ne saluta cu Praznicul luminos al învierii lui Hristos! Apoi a venit părintele Mitrofan la telefon şi a vorbit mult timp cu el. Ce sentiment de bucurie neobişnuită, imposibil de uitat! Cu siguranţă, aceasta trebuie să fie starea de a te afla în harul lui Dumnezeu, veselia duhului, care, după înţelepciunea patristică, este de obicei însoţită (şi ameninţată) de tristeţe provocată de pizma diavolească. Este ca umbra – cu cât e mai mare lumina, cu atât mai întunecată e umbra. De aceea sunt atât de amestecate bucuriile şi tristeţile în viaţa duhovnicească.
La următoarea sa vizită, Fericitul Ioan mi-a arătat ceasul său cu lanţul prins de rasă şi mi-a spus:
- Nu am schimbat ora şi am ştiut întotdeauna când aveţi slujbă aici, şi a zâmbit.
Ce idee minunată, mângâietoare! Se ruga împreună cu noi chiar dacă era atât de departe! Cu adevărat – unime sufletească!

Zinaida V. Julem (Franta)

***

 LUMINA NECREATA

         La începuturile bisericii noastre din Paris, când Fericitul Ioan mai era aici cu noi, a venit din Elveţia un om numit Gregory. (Nu-mi amintesc nici numele lui patronimic, nici cel de familie.) El voia ca Fericitul Ioan să-l hirotonească preot, însă Fericitul Ioan nu a fost de acord, spunând că Gregory mai are multe de învăţat. Avea să se vadă mai târziu de ce nu a vrut să îl hirotonească.

       Acest domn bătrân, Gregory, obişnuia adesea să citească la strană şi îi plăcea să citească acatiste închinate  Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Odată citea Ceasurile în timp ce Fericitul Ioan săvârşea proscomidia în altar şi o uşă diaconească era deschisă. Eu nu eram atunci în biserică, era numai Gregory, care mai târziu mi-a povestit ce s-a întâmplat.

         Terminând de citit Ceasurile, a vrut să-l întrebe ceva pe Fericitul Ioan şi s-a dus la altar. Când s-a apropiat de uşa deschisă a altarului, a îngheţat pe loc! L-a văzut pe Fericitul Ioan învăluit în lumină necreată strălucitoare, stând nu pe pământ, ci la un picior deasupra lui. S-a retras repede şi nu a mai putut să-l întrebe nimic. Fericitul Ioan a continuat slujba şi Gregory nu a vorbit mult timp despre întâmplarea aceea. Când mi-a povestit-o, m-a pus să jur înaintea Evangheliei că nu mai spun nimănui înainte de moartea Fericitului Ioan. Acest bătrân blând nu a devenit niciodată preot, fiindcă a murit la scurtă vreme după aceea.

       Întocmai acest fel de întâmplare mi-a fost povestită de o monahie bătrână de la Lesna. Când ea şi celelalte surori trăiau la Lesna, Fericitul Ioan obişnuia să vină la o icoană din biserică, cea a Maicii Domnului de la Iviron, care se pare că îi plăcea foarte mult şi înaintea căreia se ruga. Odată, pe când se ruga astfel în faţa acelei icoane, monahia a intrat şi a văzut exact acelaşi lucru ca şi Gregory. Fericitul Ioan era înconjurat de lumină strălucitoare şi nu stătea pe pământ, ci deasupra lui!

Zinaida V. Julem (Franta)

Read more »

Din viata Sfântului Ierarh Ioan Maximovici

            Sfântul nu pregeta nicicând să îi ajute pe oameni. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Europei Occidentale, a venit la el o bătrână al cărei nepot era bolnav, cerându-i să se roage pentru el. Sfântul a privit-o cu dragoste, spunându-i că se va ruga pentru copil căruia îi rosti numele. Iar după un timp, acesta s-a vindecat.

           Altădată, în Biserica Ortodoxă din Paris a intrat un tânăr ce căuta un preot care venise şi se rugase pentru el când fusese bolnav. El umblase din biserică în biserică, fără a-l găsi însă pe cel care îl vindecase în chip minunat. Într-o bună zi, cineva l-a sfătuit să meargă la Biserica Ortodoxă Rusă, unde ,,este un episcop ortodox, un om deosebit, un mângâietor al sărmanilor şi bolnavilor”.    

           Ajuns acolo, tânărul a recunoscut în Prea Sfinţitul Ioan pe părintele care venise să-i aline suferinţa.

            Atât de mult îi iubea Sfântul Ioan pe oameni încât le asculta mereu rugăciunile şi chemarea. Odată, într-un spital din Paris era internată o tânără grav bolnavă, care le ruga pe asistentele ce o îngrijeau să îl cheme pe sfânt. Ştiind că tânăra este pe moarte, medicul a cerut ca Sfântul Ioan să nu mai fie deranjat. Dar, a doua zi, spre mirarea tuturor, sfântul a venit neanunţat.        

          El s-a îndreptat direct spre salonul unde era bolnava şi s-a adresat acesteia cu dragoste: ,,M-ai chemat ?” Iar după ce a împărtăşit-o şi a binecuvântat-o, tânăra a început să-şi revină.

           Aflând despre faptele minunate ale Sfântului Ioan, toţi oamenii căpătau încredere în puterea rugăciunilor sale. Astfel, odată, o soră medicală, ce se droga, i-a cerut ajutorul unui preot ortodox din Olanda. El s-a rugat pentru ea, dar când a înţeles că nu îi stă în putinţă să o ajute, i-a dăruit o fotografie a sfântului, pe care o păstra cu multă dragoste, şi a sfătuit-o să se roage lui cu credinţă. Tânăra a povestit mai târziu că în aceeaşi noapte l-a visat pe Sfântul Ioan şi, cu ajutorul lui, a reuşit să renunţe la patima sa. 

     Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni al vremurilor din urmă

    

             Tot datorită încrederii în rugăciunile sale fierbinţi, un preot francez îl ruga mereu să mijlocească pentru fiii săi duhovniceşti, când aceştia erau bolnavi sau în nevoie. El îl cunoscuse pe sfânt în obişnuitele sale vizite în spitalele franceze şi rămăsese impresionat de credinţa lui. De aceea, el nu înceta să se roage sfântului pentru ajutor.

         O altă minune a înfăptuit sfântul pentru a ajuta o tânără ce voia să intre în cinul monahal. Trecând printr-o perioadă grea şi având îndoieli asupra hotărârii pe care vroia să o ia, ea a început să şovăie în credinţă. Într-una din zile, tânăra a intrat în biserică când sfântul rostea: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. În acel moment, ea a văzut cum asupra potirului cu Sfintele       

        Daruri s-a pogorât foc din cer şi s-a cutremurat văzând lipsa sa de credinţă.

După moartea arhiepiscopului Ioan, sfinţenia lui a fost adeverită şi de visele în care le spunea credincioşilor că nu a murit. Astfel, directoarea orfelinatului Sfântul Tihon de Zadonsk din Shanghai l-a visat pe Sfântul Ioan în sicriu, purtat de mulţimea credincioşilor în Biserica Sfântul Tihon; acolo, sfântul se scula din raclă şi, stând în faţa uşilor împărăteşti, îi miruia pe credincioşi, grăindu-le: ,,Spuneţi-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu !”

         La puţin timp după moartea arhiepiscopului, părintele Constantin, cel care-i fusese vreme îndelungată diacon, l-a visat pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare. Unul dintre ucenicii săi, părintele Ambrozie, l-a visat înveşmântat în odăjdii pascale, cădind şi binecuvântând în Catedrala ,,Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco. Într-un alt vis, o persoană l-a văzut pe Sfântul Ioan stând cu ochii deschişi, cu o privire pătrunzătoare şi plină de dragoste, care i-a mângâiat sufletul.

Minunile înfăptuite de sfânt arată iubirea sa nemărginită pentru oameni, veghind şi după moarte asupra lor. Astfel, fiul unei familii ruse ce-l cunoscuse pe Arhiepiscopul Ioan în China şi îl urmase în America, a fost trimis să lupte în războiul din Vietnam. Înainte de a pleca pe front, el s-a dus la mormântul sfântului şi s-a rugat îndelung, luând o icoană a acestuia pentru a o purta mereu cu el.  

        Iar sfântul l-a apărat în nenumărate rânduri în chip minunat. Odată, când detaşamentul său a fost încercuit de vietnamezi, el a fost singurul care a reuşit să scape cu viaţă. Altădată, a explodat o mină în baraca în care dormea, ceilalţi camarazi ai lui murind, el scăpând din nou nevătămat; şi mai mult, fiind luat prizonier, el a reuşit să evadeze şi a scăpat doar cu o rană uşoară.

        Sfântul era întotdeauna milostiv faţă de durerile şi necazurile oamenilor. Odată, el a uşurat suferinţa unei bătrâne, ce era bolnavă de artrită. Rugându-se Maicii Domnului să îi aline durerile, ea a visat un monah, cu o cârjă în mână, ce a întărit-o cu cuvinte dulci. La puţin timp după aceea, o prietenă a sfătuit-o să-i scrie preotului de la catedrala unde este înmormântat Arhiepiscopul Ioan, pentru a cere ajutorul şi rugăciunile sfântului. Părintele i-a răspuns cu multă dragoste, trimiţându-i o icoană cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Ioan. Văzând-o, cu emoţie, bătrâna a înţeles că monahul pe care îl visase era chiar Sfântul Ioan şi că prin rugăciunile lui, durerile îi fuseseră alinate.

         O altă minune a săvârşit sfântul cu o tânără din Seattle. Aceasta citise despre el şi despre faptele sale minunate şi trecuse la Ortodoxie. Totuşi, ea păstra în inimă unele îndoieli cu privire la însemnătatea calendarului bisericesc. De aceea, ea se rugă Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Maximovici pentru ca pruncul pe care îl purta în pântece să se nască de praznicul Naşterii Domnului, în semn de adeverire a calendarului iulian şi a dreptei credinţe. Trecuse deja praznicul  

        Naşterii Domnului după calendarul pe stil nou şi se apropia 25 decembrie/7 ianuarie, iar tânăra a început să se frământe. Dar cu câteva zile înainte de Naşterea Domnului, s-a petrecut un lucru minunat: trezindu-se din somn, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Maximovici în cameră, înveşmântat în odăjdii strălucitoare, privind-o cu dragoste şi binecuvântând-o. Iar pe 25 decembrie/7 ianuarie, a născut un fiu ...

         Vindecările săvârşite cu uleiul de la candela din cripta unde este înmormântat Sfântul Ioan sunt nenumărate. Odată, sfântul a ajutat un tânăr care avea accese de epilepsie şi căruia medicii îi spuseseră că suferea de o boală incurabilă. Părinţii lui au cerut ajutorul duhovnicului, care a venit la spital cu o sticluţă cu ulei de la candela din criptă. Părintele s-a rugat pentru băiat, ungându-l cu ulei şi făcând semnul crucii deasupra capului băiatului. După câteva zile, medicii l-au trimis pe băiat acasă, el fiind vindecat.

         O altă minune a sfântului a fost cea petrecută la începutul lunii septembrie 1979, când uraganul David se îndrepta către ţărmul Floridei. De teama acestuia, sâmbătă, 1 septembrie, autorităţile locale au dat ordin de evacuare a populaţiei care locuia pe ţărmul oceanului. Duminică, după Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala Ortodoxă Sfântul Vladimir din Miami, preotul a slujit un parastas pentru arhiepiscopul Ioan, rugându-l să îi ferească pe locuitorii oraşului de furia uraganului, aşa cum o făcuse cu mai bine de treizeci de ani în urmă pentru refugiaţii de pe insula Tubabao. A doua zi, uraganul şi-a schimbat direcţia, ocolind Florida, radioul şi presa anunţând că ,,David a cruţat oraşul”.

          Sfântul Ioan a venit mereu în ajutorul copiilor, mijlocind de multe ori şi pentru băieţelul unui preot rus din Statele Unite. Astfel, odată, când copilul s-a lovit la un ochi şi medicii le-au spus părinţilor că băiatul îşi va pierde ochiul, ei l-au dus, plini de nădejde, la mormântul sfântului. După ce a primit Sfânta Împărtăşanie şi au coborât cu toţii în criptă, copilul a început să sărute racla ce adăposteşte moaştele sfântului, plângând şi nemaivoind să plece. Acasă, părinţii au observat cu adâncă uimire că rana începuse să se vindece. Altădată, băiatul răcise şi era tare slăbit din cauza febrei. Stând în pat, el a cerut să i se dea icoana Sfântului Ioan Maximovici şi, dormind cu ea în mână, s-a întremat.

         Şi Episcopul Benedict de la Mânăstirea Novo-Sarovsk din Texas a fost ajutat de Sfântul Ioan. Îmbolnăvindu-se grav, doctorii au hotărât să îl opereze, dându-i puţine şanse de supravieţuire. Pregătindu-se de moarte, el s-a împărtăşit şi a lăsat câteva sfaturi pentru viitorul mânăstirii. Pe masa de operaţie, episcopul, împreună cu mai multe persoane, l-a văzut în încăpere pe Arhiepiscopul Ioan care îi spunea: ,,Încă nu e vremea ta”. Iar după o luptă dură cu boala, episcopul se vindecă.

            Tot aşa, Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, exarhul Bisericii Ortodoxe Greceşti în America mărturiseşte cum a fost ajutat în mai multe rânduri de Sfântul Ioan Maximovici. Pe vremea când era student la Princeton, el a fost atras de ideile ecumeniste şi liberale ,,propovăduite” în vestita universitate. Pe de altă parte, faimosul ecumenist George Florovski îi mărturisise că ,,şi fondatorii ecumenismului modern au început să se îndoiască de el”, astfel că viitorul arhiepiscop căzuse într-o dilemă profundă, simţind totuşi că ,,perla credinţei rămâne Ortodoxia”. În toiul frământărilor sale,  

             Sfântul Ioan i-a apărut într-un vis, îmbrăcat în veşminte albe şi ţinând în mână o cruce. În spatele lui stătea un episcop, cu o expresie plină de pace pe chip. Înmărmurit, Prea Sfinţitul Hrisostom se recunoscu pe sine în acea persoană şi nu putu să uite visul. După câţiva ani de la terminarea doctoratului, el intră în monahism şi, mai târziu, deveni episcop.

             O mulţime de minuni s-au petrecut şi la canonizarea Sfântului Ioan. Multor persoane care nu puteau să ajungă la această slujbă din diferite motive, li s-a dat să vadă cu ochii lor proslăvirea Făcătorului de minuni al veacului apocaliptic.

             Alinându-i mereu pe cei aflaţi în necaz, pe cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte, călăuzindu-şi turma pe ,,calea cea îngustă” ce duce către mântuire, Sfântul Ioan Maximovici a fost un adevărat lucrător în via lui Hristos, ce şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Ioan Palea

Read more »

Ziua judecăţii de apoi

          Ziua judecăţii de apoi ! Acea zi nimeni nu o cunoaşte, doar Dumnezeu Tatăl, dar semnele sale sunt arătate în Evanghelie şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele de la sfârşitul lumii şi despre judecata de apoi în primul rând prin figuri de stil şi într-un mod tainic. 

            Cu toate acestea, Sfinţii Părinţi au tâlcuit aceste figuri de stil şi există o tradiţie a Bisericii autentică care vorbeşte cu limpezime cu privire la semnele apropierii sfârşitului şi judecata de apoi.

            Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ va fi tulburare, războaie, conflicte sociale, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de frică şi vor muri din pricina aşteptării dezastrului. Nu va mai fi nici viaţă, nici bucurie a vieţii, ci o stare chinuitoare de despărţire de viaţă. Cu toate acestea, va fi o despărţire nu doar de viaţă, dar şi de credinţă, şi ,,când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ?” (Luca 18, 8)           

             Oamenii vor deveni mândri şi nerecunoscători, lepădând legea dumnezeiască. Pe lângă despărţirea de viaţă va fi o slăbire a vieţii spirituale. Va fi o epuizare a binelui şi o sporire a răului.

               Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbeşte despre aceste vremuri în epistola sa, de Dumnezeu insuflată, Apocalipsa. El spune că „era în Duh” pe când scria; aceasta înseamnă că Sfântul Duh Însuşi era în el, atunci când i s-au descoperit lui soarta Bisericii şi a lumii în diferite chipuri, şi astfel aceasta este o revelaţie dumnezeiască. Apocalipsa zugrăveşte soarta Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în pustietate: ea nu se arată în viaţa publică, precum astăzi în Rusia. În viaţa publică, forţele care pregătesc cele necesare venirii antihristului vor juca rolul principal.

      Vedenia Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan în Insula Patmos. Patmos, secolul al XVI-lea

         Antihristul va fi un om, şi nu un diavol întrupat. ,,Anti” înseamnă ,,vechi”, şi înseamnă de asemenea ,,în loc de” sau ,,împotriva”. Antihristul este un om care doreşte să fie în locul lui Hristos, să-I ocupe locul şi să stăpânească ceea ce doar Hristos se cuvine să stăpânească. El doreşte să aibă puterea lui Hristos de a-i atrage pe oameni către El, ca şi autoritatea Lui asupra întregii lumi. De altfel, antihristul va primi această putere înainte de pierzarea sa şi a întregii lumi.

          Ce se cunoaşte despre acest om – antihristul ? Nu se cunoaşte cu exactitate obârşia sa: tatăl său este cu desăvârşire necunoscut, şi mama sa este o femeie spurcată, pretinsă fecioară. El va fi un evreu din seminţia lui Dan. Va fi foarte inteligent şi înzestrat cu darul de a lucra cu oamenii. Va fi fermecător şi îngăduitor. Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat vreme îndelungată pentru a prezenta venirea şi persoana antihristului. El a folosit cu grijă toate materialele pe această temă, nu numai patristice, ci de asemenea islamice, şi a întocmit un tablou strălucit.

          Înainte de venirea antihristului, a fost o pregătire în lume, pentru a face posibilă venirea lui. Taina fărădelegii se lucrează deja (potrivit II Tesaloniceni 2, 7). Forţele ce pregătesc venirea sa luptă, mai presus de toate, împotriva autorităţii suverane legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că antihristul nu se poate arăta până când ceea ce îl opreşte nu se va lua din mijloc (potrivit II Tesaloniceni 2, 6-7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte, spunând că ceea ce îl opreşte este puterea evlavioasă legiuită: o astfel de putere luptă împotriva răului.

            Din acest motiv, ,,taina” care se lucrează deja în lume, luptă cu această putere; ea doreşte o autoritate nelegiuită. Când ,,taina” va dobândi în mod definitiv această autoritate, nimic nu va mai împiedica venirea antihristului.

            Fermecător, inteligent, îngăduitor, el va fi milostiv – va acţiona cu milostivire şi blândeţe; dar nu o va face de dragul milostivirii şi al blândeţii, ci pentru întărirea propriei sale autorităţi. Când el o va întări într-atât încât întreaga lume îl va recunoaşte, atunci îşi va dezvălui adevărata faţă.

Drept capitală îşi va alege Ierusalimul, fiindcă aici Mântuitorul S-a descoperit pe Sine şi învăţătura Sa dumnezeiască. Aici, întreaga lume a fost chemată la fericirea bunătăţilor şi mântuire. Lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit în Ierusalim; pe câtă vreme, întreaga lume va recunoaşte autoritatea antihristului, iar Ierusalimul va deveni capitala lumii.

           Atingând culmea puterii, antihristul va cere recunoaşterea faptului că el a dobândit ceea ce nici o altă putere pământească nu a dobândit sau nu poate dobândi vreodată şi, prin urmare, va pretinde lumii să i se închine, ca unei fiinţe superioare, ca unui zeu.

Vladimir Soloviov descrie, de asemenea, caracteristicile activităţii sale, de ,,Conducător Suprem”. El va face ceea ce este pe placul tuturor, cu condiţia ca el să fie recunoscut drept Autoritate Supremă. El va îngădui Bisericii să existe, va permite săvârşirea slujbelor ei dumnezeieşti, va făgădui să construiască biserici grandioase ... cu condiţia ca toţi să-l recunoască drept ,,Fiinţă Supremă” şi să i se închine.         

            Antihristul va avea o ură personală faţă de Hristos; Îl va vedea pe El ca pe un rival şi Îl va socoti duşmanul său personal. El va trăi prin această ură şi se va bucura de apostazia oamenilor de la Hristos.

În vremea lui antihrist, va fi o lepădare grozavă de credinţă. Mulţi episcopi vor schimba credinţa, iar spre justificare vor arăta către strălucita situaţie a Bisericii. Căutarea compromisului va fi înclinaţia caracteristică a oamenilor. Sinceritatea spovedaniei va dispărea. Oamenii îşi vor justifica cu isteţime căderea, iar răul binevoitor va sprijini o asemenea dispoziţie generală. Se va împământeni printre oameni apostazia de la adevăr şi dulceaţa compromisului şi a păcatului.

               Antihristul va îngădui orice oamenilor, atâta vreme cât ei ,,se prosternează şi i se închină lui”; şi întreaga lume se va supune lui. Atunci vor apărea doi oameni drepţi, care vor propovădui fără de teamă credinţa şi îl vor acuza pe antihrist. Potrivit Tradiţiei Bisericii, ei sunt cei doi prooroci ai Vechiului Testament, Ilie şi Enoh, care nu au gustat moartea, dar o vor gusta acum vreme de 3 zile, iar după 3 zile vor învia. Moartea lor va provoca mare bucurie antihristului şi slugilor lui. Învierea lor îi va arunca în mare tulburare şi groază. Apoi va veni sfârşitul lumii.

            Apostolul Petru a spus că prima lume a fost creată din apă – o imagine a haosului primordial, şi a pierit prin apă – în potop. Acum, lumea este hărăzită focului. Pământul şi cele de pre dânsul lucruri sunt puse sub păstrare, păzindu-se focului (potrivit II Petru 3, 7, 10). Stihiile arzând se vor strica. Lumea aceasta va pieri într-o clipită. Într-o clipă, toate se vor schimba.

Mai mult, va apărea semnul Fiului lui Dumnezeu, semnul crucii. Întreaga lume, care s-a supus de bunăvoie antihristului, va plânge. Toate se vor sfârşi pentru totdeauna: antihristul va fi ucis, împărăţia sa potrivnică lui Hristos va lua sfârşit, totul va lua sfârşit şi fiecare om poartă răspunderea pentru sufletul său; fiecare trebuie să dea socoteală înaintea adevăratului Dumnezeu.

          ,,Sfârşitul lumii” nu înseamnă nimicirea lumii, ci transformarea ei. Totul se va schimba dintr-o dată, cât ai clipi din ochi. Morţii vor învia în trupuri noi: ale lor, dar înnoite, întocmai Mântuitorului care S-a sculat din morţi în propriul trup, iar urmele rănilor de la piroane şi suliţă erau pe trupul Lui, însă acesta dobândise noi însuşiri şi astfel era un trup nou. Nu este limpede dacă acest trup nou va fi asemenea celui pe care l-a avut Adam când a fost creat, sau dacă va fi un trup cu totul nou.

După aceea, Domnul va apărea în slavă pe nori. Trâmbiţele vor suna tare, cu putere ! Ele vor răsuna în suflet şi în conştiinţă ! Totul va deveni clar în conştiinţa umană. Vorbind despre judecata de apoi, Proorocul Daniil spune că Cel vechi de zile, Judecătorul stă pe tronul Său şi râu de foc curge ieşind dinaintea Lui (potrivit Daniil 7, 9-10). Focul este o stihie purificatoare; el arde păcatul. Vai de om, dacă păcatul a devenit parte din firea sa: atunci focul îl va arde şi pe om.

           Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând crucea, unii se vor bucura, dar alţii se vor tulbura şi îngrozi şi vor cădea în deznădejde. Astfel, oamenii vor fi numaidecât despărţiţi. Însăşi starea sufletului omenesc îl va arunca pe om de o parte sau de cealaltă, de-a dreapta sau de-a stânga.

Cu cât un om se străduieşte mai conştient şi mai stăruitor să meargă către Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi: ,,Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu” (Matei 25, 34). În schimb, aceleaşi cuvinte vor aduce focul groazei şi al chinurilor asupra celor care nu L-au vrut, care au fugit, I-au stat împotrivă sau L-au hulit în timpul vieţii !

           Judecata de apoi nu cunoaşte mărturii sau acte de acuzare ! Totul este întipărit în sufletele oamenilor, iar aceste scripte, aceste ,,cărţi” sunt deschise la judecată. Totul devine limpede pentru toţi şi pentru fiecare în parte.

        Mai mult, unii vor merge către bucurie, ceilalţi către groază. Când ,,cărţile se vor deschide”, se va vedea cu claritate că rădăcinile tuturor patimilor se află în sufletul omului. Aici este un beţiv sau un desfrânat: unii pot crede că atunci când moare trupul, moare şi păcatul. Nu ! Exista o pornire către păcat în suflet, iar pentru suflet, acel păcat era dulce; dacă sufletul nu s-a pocăit şi nu s-a eliberat de păcat, el va veni la judecata de apoi cu aceeaşi dorinţă de păcat. Nu-şi va astâmpăra nicicând acea dorinţă şi în acel suflet se va sălăşlui suferinţa urii. Va acuza pe oricine şi orice din pricina stării sale chinuitoare; va urî pe oricine şi orice. ,,Va fi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase şi focul cel nestins al urii. O ,,gheenă de foc” – acesta este focul lăuntric. ,,Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Acesta este iadul.

                                                                                                                     Sf. IOAN MAXIMOVICI

Read more »

Sfinţenia te face nebun-Sfântul Ioan Maximovici

            Sfinţii în viaţă văd împărăţia cerească cu ochii sufleteşti, având mintea şi inima deschise spre a face voia lui Dumnezeu. Ei nu aparţin acestei lumi, nu le pasă de cele vremelnice al căror stăpân este diavolul căci temelia faptelor lor nu este alta decât legea lui Dumnezeu.

        Legea lui Dumnezeu stă scrisă în inima lor precum cele zece porunci pe tablele legii, călăuzindu-i în toate clipele vieţii, în toate încercările ce le stau în faţă. Acţiunile lor par stranii şi imprevizibile pentru cei din jurul lor, ce se conduc după judecata omenească. Noi, cei supuşi păcatului, nu putem înţelege libertatea care îi fericeşte pe sfinţi. Lumea înrobită de patimi priveşte spre cei ce s-au eliberat din lanţurile ei ca spre nişte nebuni. Iar un ,,nebun” din zilele noastre de slăbiciune duhovnicească este Sfântul Ierarh Ioan Maximovici.

      Sfântul Ioan Maximovici oferea o privelişte greu de imaginat. Mic de statură, cu trupul ca un trunchi noduros şi scorţos, gârbovit, cărunt şi cu părul zburlit, cu potcapul sucit într-o parte, complet neatent la aspectul exterior. Fiind slab, numai piele şi oase, înfăţişarea lui părea extrem de severă, chiar sălbatică, întregită de o vorbire defectuoasă, sunând uneori a gângurit copilăresc. Un om din altă lume ! În sandale, chiar şi iarna, uneori chiar desculţ, îmbrăcat bizar, el purta mereu o tolbă plină cu diferite obiecte printre care copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk şi părticele din moaştele patronului şi strămoşului său, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. 

           În loc de o frumoasă mitră arhierească, împodobită, sfântul avea o mitră pliantă de călătorie, ce semăna mai degrabă cu o scufie lărgită şi diformă; de culoare albă, ca şi veşmintele, aceasta era cusută cu cruciuliţe, având lipite pe ea iconiţe ieftine din hârtie. Cârja episcopală îl depăşea în înălţime, sfântul părea că stă atârnat de ea. Dar în ciuda aparenţei severe şi sălbatice, în privirea sfântului citeai că eşti cea mai iubită făptură de pe pământ. 

           Rangurile şi măririle omeneşti, chiar cele bisericeşti, erau pentru el slavă deşartă. În 1934, când Sinodul Bisericii a hotărât să-l hirotonească arhiereu, el nu a fost interesat, ba chiar s-a mâhnit. Anunţat de Sinod, părintele Ioan era convins că se află acolo din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el realiză că situaţia era mai proastă decât crezuse: anume chiar pe el vor să îl facă episcop ! În 1964, propus pentru a fi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, el a refuzat această înaltă demnitate. Nebunia pentru Hristos era o formă de sfinţenie ce nu se potrivea cu rangul său de arhiepiscop. Din acest motiv, mulţi slujitori ai Bisericii l-au dispreţuit, acuzându-l de orgoliu, încăpăţânare şi idei absurde. În spatele acestor cuvinte, ei îşi ascundeau propriile neputinţe. Sfântul era ca o oglindă vie, arătându-le oamenilor necurăţia sufletului şi oferindu-le priveliştea lumii înecate în păcat. Slujea desculţ, în închisori pentru deţinuţi, mergea în azile în vizită la oamenii îndrăciţi, doctorii spitalelor îl cunoşteau de acum pe preotul care se ruga toată noaptea pentru muribunzi. În timpul ocupaţiei japoneze din China, sfântul mergea la bolnavi neluând în seamă primejdiile. Oamenii din Shanghai îl vedeau noaptea împărţind pâine şi bani săracilor şi beţivilor străzii. La Washington, a stat zile în şir în sala de aşteptare a Ministerului de Externe, cerând permisiune de intrare în ţară pentru ruşii refugiaţi în China, până când i-a fost acordată. La Marsilia a slujit singur, în plină stradă, pentru că clerului său i-a fost ruşine. 

            Glumea cu copiii, a căror mare bucurie era ca iubitul lor vlădică să îi ,,împroaşte” cu apă sfinţită. La Paris, şeful gării nu dădea semnal de plecare trenului până când nu venea arhiepiscopul rus, care mai totdeauna întârzia pentru că îl reţineau oamenii. Prea Sfinţitul Ioan Maximovici era cunoscut ca sfânt nu numai printre ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. În una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ,,Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi . . . De ce să vă prezint dovezi teoretice, când azi, pe străzile Parisului umblă un sfânt - Sfântul Ioan cel Desculţ !” Nu s-a străduit niciodată să dea o aparenţă cuviincioasă manifestărilor sale neobişnuite, raţionamentele sale păreau contra bunului simţ, dar toate acţiunile sale, stranii la prima vedere, vădeau mai târziu un adânc înţeles duhovnicesc. Nebun pentru Hristos, el se îngrijea numai de cele duhovniceşti, călăuzindu-i pe oameni către acea simplitate ce se află dincolo de limitele înţelepciunii acestei lumi, căci ,,cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze”. 

Ioan Palea

Read more »

Cum trebuie sa fie icoana? de Arhiepiscop Ioan Maximovici

Un discurs despre iconografie 

  

         Iconografia s-a născut în ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a şters faţa cu o pânză, imprimându-şi pe aceasta chipul Său dumnezeiesco-uman. Potrivit tradiţiei, Evanghelistul Luca a pictat chipul Maicii Domnului; şi, de asemenea, potrivit tradiţiei, astăzi există încă multe icoane pictate de el. Ca un adevărat pictor, el nu a pictat numai primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi pe cele ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi poate că şi altele care nu s-au păstrat.

        Astfel s-a născut iconografia. Apoi, a urmat o pauză. Creştinătatea era aspru prigonită: tot ceea ce amintea de Hristos era distrus şi supus batjocurii. De aceea, în timpul prigoanelor, iconografia nu s-a dezvoltat, dar creştinii au încercat să transpună în simboluri ceea ce doreau să exprime. Hristos era zugrăvit ca Bunul Păstor şi, de asemenea, sub înfăţişarea unor personaje din mitologia păgână. El era reprezentat şi sub forma viţei de vie, după cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 1, 5). Era acceptată zugrăvirea lui Hristos sub formă de peşte, deoarece, dacă cineva scria în limba greacă cuvintele ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” şi apoi aşeza împreună iniţialele acestor cuvinte, descoperea că a format cuvântul grecesc ,,ICHTHYS” – peşte. Şi astfel, creştinii desenau un peşte, spre aducerea aminte a acestor cuvinte, cunoscute celor care credeau în Mântuitorul. Cu timpul, păgânii au aflat aceasta şi imaginea peştelui le-a devenit suspectă.

Sfânta Mahramă

După biruinţa împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, când creştinilor li s-a dat libertate, creştinismul a înnoit cu repeziciune Imperiul Roman, luând locul păgânismului. Atunci iconografia a înflorit pe deplin. Primele Sinoade Ecumenice rânduiau deja canoane cu privire la iconografie. În unele imnuri bisericeşti, ce se cântă şi astăzi, era pomenită iconografia.

Dar ce sunt icoanele ? Icoanele întruchipează unirea dintre pictură şi acele simboluri şi lucrări artistice care au înlocuit icoanele în timpul prigoanelor. Icoana nu este o simplă reprezentare, un portret. În ultimul se înfăţişează numai trupul, în vreme ce o icoană trebuie să amintească oamenilor de latura duhovnicească a persoanei zugrăvite.

         Creştinismul este viaţa lumii. Hristos a întemeiat Biserica pentru a însufleţi, a transfigura lumea, a o curăţi de păcat şi a o aduce la starea în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost întemeiat pe pământ şi lucrează pe pământ, dar cu pilonii săi ajunge la ceruri; creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă din Biserica pământească către cea cerească. De aceea, simpla reprezentare care redă trăsăturile pământeşti ale unui chip nu este o icoană. Chiar o imagine fidelă a alcătuirii fizice nu semnifică nimic. O persoană poate fi foarte frumoasă în exterior, dar, în acelaşi timp, poate fi foarte rea. 

        Pe de altă parte, poate fi foarte urâtă şi, în acelaşi timp, un exemplu de virtute. Iar o icoană trebuie să înfăţişeze ceea ce vedem cu ochii, păstrând însuşirile formei trupului, deoarece, în această lume, sufletul acţionează prin intermediul trupului, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie îndreptată către esenţa duhovnicească, lăuntrică. Sarcina iconarului este, prin urmare, aceea de a reda cât mai fidel acele însuşiri duhovniceşti graţie cărora sfântul a intrat în Împărăţia cerurilor, prin care a câştigat cununa nestricăciunii de la Dumnezeu, căci adevărata menire a Bisericii este mântuirea sufletului omenesc. Cele pământeşti pier când trupul este aşezat în mormânt, dar sufletul îşi continuă drumul spre alte tărâmuri.

          Când lumea se va sfârşi, în flăcări, va apărea un pământ nou şi un cer nou, după cum spune Sfântul Ioan Teologul, căci el întrezărise deja cu ochii sufletului său Noul Ierusalim, descris atât de limpede în sfânta sa Apocalipsă. Domnul a venit ca să pregătească lumea pentru această renaştere duhovnicească. Iar pentru a ne pregăti noi înşine pentru această nouă împărăţie, trebuie să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru acele seminţe ale păcatului care au pătruns în sânul omenirii prin căderea strămoşilor noştri în păcat, desfigurând vechea noastră fire, ce era înzestrată cu har; şi trebuie să sădim înlăuntrul nostru acele virtuţi pe care aceia le-au pierdut prin cădere. Idealul creştinului este de a se transforma zilnic, de a se desăvârşi zilnic, şi tocmai acesta este lucrul exprimat de icoanele noastre.

Amintindu-ne de sfânt şi de nevoinţele lui, icoana nu îl prezintă pe sfânt aşa cum era el pe pământ.       

         Icoana descrie lupta sa duhovnicească, lăuntrică; ea zugrăveşte cum a ajuns sfântul în acea stare în care acum este considerat un înger pe pământ, un om ceresc. Acesta este modul în care sunt reprezentaţi Maica Domnului şi Iisus Hristos. Icoanele trebuie să dezvăluie acea sfinţenie suprafirească de care s-au pătruns sfinţii. Domnul Iisus Hristos este unirea a tot ceea ce este omenesc şi a tot ceea ce este dumnezeiesc; şi atunci când este reprezentat într-o icoană,            

         Mântuitorul trebuie pictat astfel încât noi, cei care o privim, să simţim că El este un om, om adevărat, dar, în acelaşi timp, mai presus de om, pentru a nu ne apropia de El aşa cum ne apropiem de un trecător sau de o cunoştinţă. Trebuie să simţim că El este Cel apropiat nouă, Domnul nostru care este milostiv faţă de noi şi, în acelaşi timp, Judecător care inspiră veneraţie, ce vrea să Îl urmăm şi doreşte să ne călăuzească în Împărăţia cerurilor. Nu trebuie să ignorăm nici una dintre perspective, nu trebuie nici să zugrăvim doar aspectul duhovnicesc al sfântului, neglijând modul în care a arătat el cât timp a trăit pe pământ. Aceasta ar fi, de asemenea, o extremă. 

           Toţi sfinţii trebuie reprezentaţi înfăţişându-le trăsăturile individuale cât mai fidel posibil – soldaţii trebuie pictaţi înveşmântaţi pentru bătălie, sfinţii ierarhi în veşmintele lor arhiereşti. Nu este corect să îi pictăm pe episcopii din primele veacuri îmbrăcaţi în sacos, deoarece în acea vreme, episcopii purtau felon şi nu sacos, dar, totuşi, aceasta nu este o greşeală atât de mare, căci este mult mai bine să săvârşeşti o eroare în cele pământeşti decât în cele duhovniceşti, să ignori latura duhovnicească.

           Căci este foarte grav când totul este corect din punct de vedere fizic, trupesc, dar sfântul apare ca un om obişnuit, ca şi cum ar fi fost fotografiat, complet lipsit de cele duhovniceşti. În acest caz, reprezentarea nu poate fi considerată icoană. Uneori se iroseşte multă atenţie pentru ca icoana să fie foarte frumoasă. Dacă aceasta nu este în dauna celor duhovniceşti, este un lucru bun, dar dacă frumuseţea ne abate atenţia în asemenea măsură încât uităm ce este cu adevărat important – mântuirea sufletului, ridicarea sufletului către înălţimile duhovniceşti – frumuseţea picturii este deja dăunătoare. Aceasta nu poate fi considerată icoană, ci doar pictură; poate fi foarte frumoasă, dar nu este icoană.

             Icoana este o imagine care ne înalţă cu gândul către un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu, sau ne ridică la ceruri, sau dă naştere unui sentiment de pocăinţă, smerenie, rugăciune, sau unui sentiment că trebuie să ne închinăm în faţa acestei imagini. Valoarea unei icoane stă în faptul că atunci când ne apropiem de ea, vrem să ne rugăm cu evlavie înaintea ei. Dacă imaginea naşte acest sentiment atunci ea este o icoană.

             Iată ce căutau, plini de râvnă, iconarii noştri – acei iconari de demult, de dinainte de creştinarea Rusiei şi care au fost mulţi la număr, ca şi iconarii noştri ruşi, începând cu venerabilul Alipie al Pecerskăi, care a pictat multe icoane ale Maicii Domnului, dintre care unele mai există încă. Aceste icoane minunate, care continuau tradiţia bizantină de zugrăvire a icoanelor, ce inspiră pocăinţă, nu erau pictate în mod obligatoriu în culori întunecate; adesea, ele erau realizate în tonuri luminoase, dar aceste culori dădeau naştere dorinţei de a te ruga în faţa unor asemenea icoane. Sfântul Ierarh Petru, născut în Galiţia, care a devenit mai târziu mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, a pictat icoane, dintre care unele s-au aflat până de curând în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. 

              La Novgorod s-a format o întreagă şcoală de iconografie, sub călăuzirea Sfântului Ierarh Alexie al Novgorodului, ale cărui icoane s-au păstrat în număr mare. Cinstitul Andrei Rubliov a pictat o icoană a Sfintei Treimi care este celebră astăzi nu numai în lumea creştină, ci şi în cea semi-creştină.

            Din nefericire, toată această tradiţie ortodoxă a început să fie încălcată când în Rusia a pătruns influenţa apuseană. Faptul că Rusia a făcut cunoştinţă cu Europa Apuseană a fost, din anumite puncte de vedere, benefic. Multe cunoştinţe tehnice şi multe alte cunoştinţe folositoare au venit din Apus. Creştinătatea nu a avut niciodată aversiune faţă de cunoştinţele provenite din afara sa. Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au studiat în şcoli păgâneşti şi mulţi dintre cei mai mari teologi şi scriitori bisericeşti îi cunoşteau personal şi îndeaproape pe scriitorii păgâni. Însuşi Sfântul Apostol Pavel îi citează pe poeţii păgâni, chiar în Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, nu tot ce era apusean îi era de folos Rusiei. Apusul i-a adus, de asemenea, un imens prejudiciu moral, la acea vreme, deoarece ruşii au început să accepte, alături de cunoştinţe folositoare, lucruri străine de modul nostru ortodox de viaţă, de credinţa noastră ortodoxă. Curând, partea educată a societăţii s-a îndepărtat de viaţa poporului şi a Bisericii Ortodoxe, în care toate lucrurile sunt rânduite de legile ecleziastice. Mai târziu, influenţa străină a atins şi iconografia. Au început să apară imagini de tip apusean, poate frumoase din punct de vedere artistic, dar complet lipsite de sfinţenie, având o frumuseţe pământească, uneori chiar ruşinoasă, şi golită de spiritualitate. Acestea nu erau icoane. Erau deformări ale icoanelor, afişând o lipsă de înţelegere a ceea ce este în realitate icoana.

             Scopul acestui articol este, în primul rând, de a oferi o înţelegere a adevăratei icoane şi, apoi, de a cultiva dragostea pentru icoane şi dorinţa ca bisericile şi casele noastre să fie înfrumuseţate cu icoane veritabile şi nu cu picturi apusene care nu ne spun nimic despre virtute sau sfinţenie, ci sunt doar plăcute la privire. Există icoane ce respectă legile iconografiei, dar care sunt executate foarte necizelat. Se poate picta corect în sens teoretic şi, în acelaşi timp, mediocru din punct de vedere practic. 

           Aceasta nu înseamnă că, ţinând cont de principiile iconografiei, aceste icoane sunt proaste. Pe de altă parte, se poate ca cineva să picteze foarte frumos, dar să ignore complet regulile iconografiei. Ambele abordări sunt vătămătoare. Trebuie să ne străduim să pictăm icoane corecte din punct de vedere al principiilor, metodei şi execuţiei. Iată de ce ne împotrivim unor persoane şi încercărilor lor de a ne picta bisericile, căci ele au o abordare greşită şi o viziune incorectă. 

           Ele pot picta bine; dar când perspectiva este incorectă, când direcţia este greşită, nu contează cât de bine merge locomotiva, cu siguranţă va aluneca de pe şine şi va deraia. Tot aşa se întâmplă cu cei care îşi realizează lucrarea corect sub aspect tehnic, dar care, datorită unei abordări şi a unei perspective incorecte, călătoresc pe o cale greşită.

Fie ca Domnul să ne ajute ca iconarii să lucreze cu spor şi folos pentru Biserica noastră.

                                                                           

                                                                                         Arhiepiscop Ioan Maximovici

Articol apărut în ,,Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), 

vol. 30, nr. 1, ianuarie-februarie 1980, pag. 42-45

Read more »