Situată în apropierea Capitalei, Mănăstirea Cernica este, pentru mii de bucureşteni şi nu numai, un loc de pelerinaj şi întemeiere spirituală. Aici a trăit Sfântul Calinic despre care se spune că avea capacitatea de a citi gândurile celor din preajma sa. El şi-a pus întreaga viaţă în slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor, dând dovadă de o dragoste nemărginită faţă de aceştia. Călugăr şi stareţ la Mănăstirea Cernica, episcop al Râmnicului, însufleţit patriot, care a militat pentru unirea Principatelor, Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul a fost unul dintre cei mai mari „părinți duhovnicești” ai secolului al XIX-lea.
Pe o porţiune din lacul Cernica broaştele nu cântă niciodată
Printre cele mai celebre profeţii ale Sfântului Calinic au rămas: prezicerea morţii Mitropolitului Nifon, izgonirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cele două Războaie Mondiale şi chiar izbăvirea României, care ar fi trebuit să înceapă în anul 1996. Calinic a murit chiar în ziua pe care a prezis-o: 11 aprilie 1868. Pentru vieţuirea sa sfântă şi milostenia ieşită din comun, Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Calinic cu darul „citirii sufletelor şi gândurilor oamenilor” şi „harisma vindecării minunate a celor aflaţi în suferinţe şi boli grele”. De aceea, mulţi alergau la el pentru a-i asculta învăţătura şi a primi binecuvântarea.
Şi astăzi, Sfântul Calinic săvîrşeşte minuni, dacă cei care au nevoie, se roagă cu credinţă, în faţa moaştelor sale depuse aici. Multe sunt minunile care se pun pe seama Sfântului, de la vindecări miraculoase, la întoarcerea bărbaţilor acasă, la măritişul fetelor sau dezbărarea, unora, de vicii cumplite. La Cernica, nu există zi în care credincioşi din toată ţara să nu vină să se roage pentru alinarea necazurilor şi iertarea păcatelor lor. Fosta chilie în care a trăit este situată în insula Sfântului Gheorghe de pe lacul din apropiere şi a devenit, cu timpul, casă memorială, unde se păstrează obiecte care au aparţinut lui: cărţi, haine, etc. Un fapt, cel puţin curios, este că, în jurul chiliei, broaştele nu cântă niciodată. Legenda spune că într-o seară, pe când Sfintul era cufundat în rugăciune, liniştea i-a fost tulburată de orăcăitul broaştelor. Atunci, călugărul s-a dus pe marginea apei şi, delimitând cu privirea o porţiune din lac, atât cât “zgomotul” să nu ajungă la chilie, a binecuvîntat broaştele şi le-a spus: „Duceţi-vă în stânga şi în dreapta de cântaţi, cât vreţi. Dar aici, voi să nu mai veniţi!„ Din acea zi şi pînă astăzi, în zona binecuvîntată de Sfântul Calinic, broaştele au încetat să mai orăcăie.
Cadavru neputrezit, transformat în ţărînă
În vara anului 1854, Sfântul Calinic a reuşit să dezlege de blestem trupul unui bogătaş care, din pricina răutăţilor comise în timpul vieţii, nu putrezea. Iată povestea: Sfântul Calinic se îndrepta pe Valea Jiului către Mănăstirea Lainici. Pe drum, a întâlnit doi bărbați, fiii unui om înstărit care săvîrşise o mulţime de fărădelegi în timpul vieţii. Tatăl lor murise şi tocmai în acea zi de sâmbătă urmau să-i facă parastasul de 7 ani, dar, cu ocazia deshumării cadavrului, au constatat că acesta nu putrezise. Fiii au căzut în genunchi, rugându-l pe Calinic să rămînă în satul lor pînă a doua zi. Sfântul s-a înduioşat şi a luat hotărîrea să-i ajute. Se spune că răposatul era „omul dracului” și avusese în timpul vieţii puteri necurate şi toate slujbele de dezlegare făcute la căpătâiul lui de arhierei şi preoţi şi toate rugăciunile rudelor nu avuseseră nici un efect. Sfântul a ţinut slujba liturghiei la biserica din sat şi a mers la mormînt ţinînd o cruce în mînă. Mortul fusese între timp dezgropat şi rezemat în picioare de zidul bisericii. Trupul mortului, intact, era îmbrăcat în haine lungi de mătase. După ce şi-a terminat slujba, Sf. Calinic a început să citească rugăciunile de iertare a păcatelor şi dezlegarea de blesteme. Toţi cei prezenţi au plîns înălţînd slavă lui Dumnezeu, în timp ce trupul răposatului se transforma în ţărînă, începînd de la picioare. La sfârşitul rugăciunii, din el nu mai rămăsese decât o grămăjoară de praf, amestecat cu oase.
Posedatul începe să latre, face spume la gură și înjură
Spre sfârşitul vieţii, în cadrul unei slujbe de exorcizare săvîrşită în paraclisul Episcopiei Rîmnicului, Calinic a reuşit să aducă la normalitate o femeie care ţipa, făcea spume la gură şi-şi rupea hainele de pe ea. Şi-a aşezat mîinile pe capul ei şi a binecuvîntat-o, rostind: „În numele Domnului nostru, Iisus Hristos, ridică-te!” Femeia s-a ridicat şi, liniştită, s-a închinat la sfintele icoane, mulţumind lui Dumnezeu. Totul s-a petrecut în faţa celor aflaţi în biserică. După puţin timp, un meşteşugar din partea locului, pe nume Costache, a venit cu fiul său epileptic la Sfântul Calinic. Acesta i-a spus tatălui: „Du-te acasă şi te roagă la Maica Domnului”. Când a ajuns în ograda lui, bărbatul şi-a găsit fiul sănătos, stând în genunchi în faţa icoanei
Preasfintei Fecioare. Și în zilele noastre la Cerinca sunt aduşi oameni despre care se crede că ar fi posedaţi de diavol. Pe ei nici medicii și nici medicamentele nu i-au putut ajuta. Ca să-i ajute, preotul face slujbe de exorcizare citind moliftele Sfântului Vasile ce Mare. Slujba începe din momentul în care „îndrăcitul” intră în biserică. Acesta se zbate, înjură, faţa i se schimonoseşte, plânge şi urlă de spaimă. Picioarele îi sunt înţepenite. Începe să latre, bolboroseşte ceva de neînţeles, face spume la gură, scuipă, se trânteşte pe jos, se rostogoleşte, încearcă să lovească şi să fugă. Preotul citeşte în continuare fără să clipească, apoi aşează crucea deasupra capului celui aflat în suferinţă. La sfârşit, posedatul este stropit cu aghiasmă şi uns cu mir sfânt. Slujbele durează în jur de o oră şi se repetă mai multe nopţi în şir, până ce diavolul fuge definitiv din corpul celui blestemat.
Preasfintei Fecioare. Și în zilele noastre la Cerinca sunt aduşi oameni despre care se crede că ar fi posedaţi de diavol. Pe ei nici medicii și nici medicamentele nu i-au putut ajuta. Ca să-i ajute, preotul face slujbe de exorcizare citind moliftele Sfântului Vasile ce Mare. Slujba începe din momentul în care „îndrăcitul” intră în biserică. Acesta se zbate, înjură, faţa i se schimonoseşte, plânge şi urlă de spaimă. Picioarele îi sunt înţepenite. Începe să latre, bolboroseşte ceva de neînţeles, face spume la gură, scuipă, se trânteşte pe jos, se rostogoleşte, încearcă să lovească şi să fugă. Preotul citeşte în continuare fără să clipească, apoi aşează crucea deasupra capului celui aflat în suferinţă. La sfârşit, posedatul este stropit cu aghiasmă şi uns cu mir sfânt. Slujbele durează în jur de o oră şi se repetă mai multe nopţi în şir, până ce diavolul fuge definitiv din corpul celui blestemat.
Sfinţii din icoane apar în visele călugărilor şi ale vizitatorilor
Fiecare icoană făcătoare de minuni are povestea ei, dar toate relatările despre aceste miracole au un punct comun: sfinţii pictaţi au coborît din tablouri şi le-au vorbit în vis călugărilor, credincioşilor sau chiar vizitatorilor. Biserica Sfântul Nicolae din Complexul Cernica deţine o astfel de icoană, dar nu se ştie cu precizie care dintre cele 7 prezente în interior este aceea. Se bănuieşte că ar fi cea mai veche dintre ele. Călugării ştiu şi spun că poate fi identificată cu uşurinţă. Presupusa icoană îl înfăţişează pe Sfântul Nicolae. Legenda spune că acesta a coborît într-o noapte în visul Sfântului Calinic şi l-ar fi anunţat că stareţul Nicandru a murit. La vremea aceea călugării au notat data respectivă în scriptele bisericii şi trista veste s-a confirmat. Moaştele Sfântului Calinic poartă un miros puternic de mir care umple mănăstirea atunci când racla este deschisă. Acesta este un semn că puterea duhului Sfânt sălăşluieşte în rămăşiţele pămînteşti. Pentru cei care cred cu adevărat, Sfântul Calinic este unul dintre cei mai buni mijlocitori ai rugăciunilor către Dumnezeu. Când Sfântul Sinod hotărăşte canonizarea, moaştele celui care va deveni sfânt sunt sigilate, lăsîndu-se la vedere doar o parte, de obicei mîna sau fruntea, după care moaştele sunt acoperite cu straie preoţeşti. Sfinţilor li se schimbă straiele odată la 50 de ani şi atunci asistă la eveniment doar mai marii mănăstirii. Osemintele sfinţilor degajă un parfum deosebit şi au culoarea cojii de portocală.
Călugări bătuţi de draci
Cel mai puternic, dar şi cel mai periculos ritual al ortodoxiei este citirea moliftelor Sfântului Vasile. Preotul trebuie să fie pătruns într-adevăr de harul duhului Sfânt, pentru că altfel, întrega familie a acestuia va avea de suferit. Răzbunarea satanei merge pînă acolo încât preoţii ajung să fie bătuţi şi chinuiţi, chiar în propriile lor chilii. Ei, însă refuză, să vorbească despre acest lucru, deoarece chinul este un preţ pe care ei îl plătesc pe drumul ce duce către Dumnezeu. Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală spunea: „Chilia e locul reculegerii, al întâlnirii cu tine însuţi, al examenelor dure şi adevărate, al confruntării pe scara celei mai înalte răspunderi cu destinul tău, cu Dumnezeu. Acolo stau faţă în faţă, eu şi Dumnezeu.” Regretatul părinte Argatu, care a slujit la Cernica şi şi-a dedicat întreaga viaţă alungării satanei, a fost unul dintre puţinii preoţi ce avea puterea de a citi moliftele Sfântului Vasile. Astăzi, departe de invidii şi răutăţi, de lume, călugării de la Cernica nu se mai întreabă de ce există atâtea încercări şi ispite. Ei tac, postesc, se roagă şi muncesc.
Icoana a prevenit o femeie că va avea un necaz
Iată declaraţia unei tinere care a vizitat Mănastirea Cernica: Am intrat înăuntru când abia începuse slujba. Emoţionată, am trecut pe la racla Sfântului Calinic şi după aceea pe la icoane. Ajunsă în faţa Sf. Altar, la icoana Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, am atins icoana, după care ridicând privirea o umbră de neînţelegere şi uimire a pus stăpînire pe mine. În icoană, Mîntuitorul era cu gura întredeschisă, zărindu-i-se chiar dantura, iar mimica feţei era într-o continuă schimbare. Ştiam icoana de mai mult timp şi ştiam că Iisus era pictat cu gura închisă. Atunci mi-am zis în gând: Doamne, ce vrei să-mi spui? Atunci Mîntuitorul a deschis şi închis gura de două ori. Am ieşit tulburată din biserică. Credeam că am înnebunit. La uşă era un călugăr, căruia i-am povestit cele petrecute. El mi-a spus că este vorba de o falsă viziune şi că satana vrea să mă îndepărteze de biserică. Nu l-am crezut. M-am gândit zile întregi la această poveste. Eu locuiam în Bucureşti la o bătrînă unde ţineam o sumă importantă de bani, lăsată mie în păstrare de către un prieten, necesară demarării unei afaceri. Acea sumă a dispărut, iar restituirea ei m-a obligat la economii drastice timp de mai multe luni. Întrebările privitoare la întâmplarea petrecută la mănăstire, cu puţin înainte de furtul banilor, mă chinuiau încă. M-am dus din nou la acolo, dar de data aceasta am vorbit cu un preot bătrîn, căruia i-am povestit doar viziunea din biserică. Mi-a spus: N-a fost o vedenie, mai bine aminteşte-ţi dacă mimica feţei din icoană era tristă. I-am spus că aşa era, iar preotul mi-a explicat: Nu cumva ai avut de atunci un necaz, o pierdere mare de bani? Am rămas uimită. Așa era…”
Nașa lui de botez a fost soția banului Barbu Văcărescu
Calinic s-a născut în Bucureşti, „suburbia Sfântul Visarion, uliţa Lefterescu”, la 7 octombrie 1787, într-o familie de români, buni creştini și boieri de neam. Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea Antonescu. Numele lui de botez a fost Constantin. Nașa lui, Lucsandra Văcărescu, era soţia banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Ienăchiţă Văcărescu. Crescut de mic în iubire față de Dumnezeu, tânărul Constantin a fost dat la școală în Bucureşti, învăţând, pe lângă celelalte ştiinţe şi limba greacă. Mama lui îl ducea mereu la toate bisericile şi mănăstirile din Bucureşti şi din împrejurimi, dar în mod special la mănăstirea Cernica, o adevărată vatră a spiritualităţii româneşti. Simţind chemarea vieţii monahale, Constantin și-a lăsat familia în anul 1807 și a intrat pentru totdeauna în mănăstirea Cernica. Cu puţin înainte de a împlini 20 de ani, tânărul e primit ca „frate” de către stareţul Timotei, care-l dă spre ascultare duhovnicului Pimen.
Dormea pe un scaun și mânca legume
Pentru călugărul Calinic va începe o perioadă de grele osteneli sub îndrumarea aceluiaşi Pimen. Nu înceta să vegheze ziua şi noaptea, postind şi înfrânându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii. Calinic se odihnea stând… pe scaun, niciodată în pat! Mânca doar legume, fără ulei, și o singură dată pe zi. Sâmbăta şi duminica, se hrănea cu unt de vacă, brânză și lapte. Se știe că, timp de aproape 50 de ani, Calinic nu a pus pe limbă carne şi nici peşte. Cât timp a fost stareţ la Cernica a făcut din această mănăstire un „colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului”, în care s-au adunat 350 de vieţuitori, devenind o adevărată şcoală a monahismului românesc. Aici au fost adăpostiţi şi oameni fugiţi de frica turcilor, mai ales în vremea revoluţiei din 1821. În ziua de 11 mai, 1868, Sfântul Calinic s-a mutat la Domnul. De atunci, el este prăznuit în fiecare an, la aceeași dată. (Răzvan Mateescu)
