Ce sa alegem: credinta sau compromisul?

       Povestea călugărilor răzvrătiţi de la Esphigmenou

        În prima mea călătorie la Muntele Athos,  m-am hazardat să pomenesc, într-o discuţie cu călugării români, ceva despre ecumenism. Reacţia lor a fost tăioasă şi simt, încă, răceala cu care am fost privit: „Că nu-n zadar se luptă Esphigmenou!” – mi-au şuierat în ureche, ţintuindu-mi naivitatea la zidul imaginar al necredincioşilor. 

       Auzeam întâia oară despre călugării nesupuşi de la Mănăstirea Esphigmenou; povestea lor am aflat-o însă peste câteva zile. 

        Esphigmenou, cea mai nordică mănăstire dintre toate cele douăzeci de la Athos, datează din secolul al X-lea şi, fără a avea stralucirea Vatopedului, a Ivironului sau a Marii Lavre, atrage, în ultimii ani, aproape la fel de mult atenţia asupră-i. Povestea sa mai nouă începe în 1924, când patriarhatul de la Constantinopol a adoptat noul calendar („gregorian”). Revoltată de schimbarea regulilor, comunitatea athonită a încetat, brusc, să-l mai pomenească pe întâistătător la slujbe; schisma a durat până în 1971, când o reuniune extraordinară a Athosului a decis libertatea fiecărei mănăstiri de a-l pomeni sau nu. Aici apare reacţia călugărilor de la Esphigmenou; ei intră în opoziţie directă cu patriarhul şi arborează drapelul negru când acesta acceptă să se roage împreună cu papa. Nesupunerea zeloţilor, pentru care patriarhul emite o cerere de expulzare din Sfântul Munte, duce la blocada asupra mănăstirii: lumina şi telefonul sunt întrerupte, aprovizionarea cu alimente şi medicamente e interzisă. După patru luni, în care câţiva călugări mor din lipsa îngrijirilor medicale, guvernul grec cedează. Nu şi zeloţii; ei desfăşoară pe zidurile mănăstirii inscripţia celebră azi „Ortodoxie sau moarte!”

           Situaţia confuză continuă mulţi ani. În 2002, un tribunal aduce călugărilor de la Esphigmenou 88 de capete de acuzare. Li se cere să părăsească mănăstirea şi sunt puşi din nou sub asediu. Blocada e reluată, în 2005, când comunitatea celor 120 de călugări, cea mai numeroasă de pe Sfântul Munte, pierde fondurile băneşti din ţară şi din străinătate. În 2006, un alt tribunal condamnă călugării de la Esphigmenou la doi ani de închisoare pentru ocupare ilegală a mănăstirii şi tulburare a ordinii publice, sentinţă anulată, ulterior. Dar tot în 2005, se întâmplă ceva neaşteptat: de Crăciun, toate cele douăzeci de mănăstiri ale Athosului, inclusiv noua fraternitate creată artificial de patriarh ca alternativă a Esphigmenoului, condamnă, in corpore, ecumenismul, trecând de partea călugărilor răzvrătiţi...

           Aceasta e istoria. O poveste simplă, care arată că biserica nu poate fi confundată cu statul (oricât de mult se vor fi străduit grecii s-o facă) şi că omul întors de la rosturile sale împotriva voinţei inimii şi a convingerilor, mai devreme sau mai târziu, revine de unde a plecat.

Autor: TUDOR CIRES

sursa: 

http://www.jurnalul.ro/special/special/povestea-calugarilor-razvratiti-de-la-esphigmenou-592937.html

Read more »

Ei au renunţat la tot pentru Dumnezeu! - Vedete care au lăsat în urmă celebritatea, alegând credinţa absolută

Au fost artişti de renume, aveau o carieră şi o viaţă plină de plăceri ori păcate omeneşti. Erau vedete ale timpului lor. Cu toate acestea, intr- un moment al vieţii ceva s-a schimbat in fiinţa lor, iar destinul i-a făcut să o ia pe altă cale. Au ales să se apropie de credinţă şi să se dedice lui Dumnezeu.

Dragoş Pâslaru, interpretându-l pe Horia Sima, în filmul “Drumeţ în calea lupilor”

Dacă l-ai întâlni astăzi pe Dragoş Pâslaru, ar trebui să-i spui “frate Valerian”. Acesta e numele sub care fostul actor îşi duce existenţa, de aproape două decenii, ca simplu călugăr al mănăstirii vâlcene Frăsinei. Chipul osos, dăltuit parcă de mâna unui sculptor furios, privirea rece, dar incredibil de expresivă, îl apropiaseră de rolurile de “duri” ai ecranului.

Jucase în magnifice piese de teatru, precum “Karamazovii”, dar şi în filme ca “Pruncul, petrolul şi ardelenii”, “Concurs” sau “Să mori rănit din dragoste de viaţă”.Totuşi, emblema realizărilor lui cinematografice rămăsese excepţionala portretizare a fostului conducător legionar Horia Sima, în filmul din 1988, “Drumeţ în calea lupilor”.

Adus în moarte clinică de mineri

Regizat de Constantin Vaeni, pelicula avea să fie proiectată în cinematografe şi la televiziune abia în primăvara lui 1990. Poate de aceea chipul lui Dragoş Pâslaru, implicat activ în evenimentele ce au constituit fenomenul “Piaţa Universităţii”, avea să fie recunoscut uşor de minerii veniţi, pe 14 iunie 1990, “să facă ordine” în Bucureşti. Avea să fie asociat cu răul, cu legionarii. Pâslaru a fost bătut până la comă, fiind dus la spital în moarte clinică . Şocul produs l-a făcut să plonjeze într-o altă dimensiune. Cea a credinţei şi a iertării. Astfel, la scurtă vreme, actorul de 39 de ani a pus punct unei cariere de succes, dar şi vieţii obişnuite. A lăsat totul în urmă şi s-a retras la mănăstirea din Vâlcea.

Mariana Buruiană a fost considerată o actriţă de o sensibilitate ieşită din comun

Mariana Buruiană şi «Taina Mărturisirii»

Actriţă de prim rang a scenei şi cinematografiei româneşti, Mariana Buruiană (55 de ani) s-a retras, la câţiva ani după 1990, din lumina reflectoarelor. Chiar dacă nu s-a călugărit, ea şi-a dedicat viaţa credinţei întru Hristos, fiind şi autoarea unei cărţi, “Taina mărturisirii”.

O apariţie angelică, un chip diafan şi-o sensibilitate aparte. Acestea o definiseră pe Mariana Buruiană, pe vremea în care era una dintre renumitele actriţe ale Teatrului Bulandra, dar şi ale cinematografiei noastre. Zecile de roluri în teatru, dar şi din filme - dintre care rămâne de neuitat cel din “Domnişoara Christina” (1994) - o transformaseră într-una dintre cele mai apreciate artiste ale generaţiei sale. La câţiva ani după Revoluţie însă, Mariana Buruiană a abandonat cariera ce-i oferise un nume în ochii publicului. Ca într-o adevărată revelaţie, s-a apropiat de credinţă şi de Hristos.

“Noi ucidem nu numai cu armele”

“Totul a plecat de la «să nu ucizi!». Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca”, dezvăluia fosta actriţă în Evenimentul Zilei, acum câţiva ani.

Nu s-a călugărit, dar a scris cartea “Taina mărturisirii”, propria poveste a apropierii de Hristos, mergând, în continuare, pe calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării.

Dan Bădulescu, de la chitarist rock la preot

Dan Bădulescu (58 de ani) a fost unul dintre marile nume ale rockului românesc din anii ’70, chitarist în trupe faimoase ale genului. A emigrat în Suedia în 1986, apoi a renunţat la chitară pentru apropierea de Dumnezeu. Întors în ţară, a absolvit Teologia, fiind, de câţiva ani, preot la o biserică din Bucureşti.

Dan Bădulescu a ajuns preot, după ce a fost chitarist rock (medalion, în formaţia Sfinx) în multe trupe de legendă ale muzicii româneşti

Dan Bădulescu

Născut în 1952, Dan Bădulescu devenise în anii ’70 una dintre figurile importante ale muzicii rock din România. Absolvent de Conserva-tor, Bădulescu a fost membru al unor formaţii binecunoscute în epocă, de neuitat vreodată pentru cei care au trăit acele vremuri. A cântat alături de Dan Andrei Aldea în celebrul grup Sfinx, a fost chitaristul trupei Roşu şi Negru, condusă de Liviu Tudan, în perioada 1979-1982, dar şi al altor formaţii, precum Iris, Post Scriptum, Pro Musica.

A stat 11 ani în Suedia

Chitarist şi compozitor de mare talent, Bădulescu s-a apropiat şi de yoga, chiar melodiile sale, mult elaborate, reflectând tendinţa de înţelegere a misterului vieţii. În anul 1986 a emigrat în Suedia, unde, în scurtă vreme, a ajuns să cânte în strana unei biserici ortodoxe.

În 1997 s-a întors în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, câţiva ani mai târziu fiind hirotonit şi slujind ca preot la o biserică bucureşteană din strada Avrig.

“Mi-am dat seama că l-am căutat pe Cel Viu între cei morţi. Dumnezeu este în biserică. Eu am pierdut cam mulţi ani din viaţă până să realizez acest lucru”, declara Dan Bădulescu într-una dintre puţinele apariţii în presă.

Monica Fermo, călugăriţă în Ierusalim

Monica Fermo, tânără

Una dintre blondele fatale din anii ’70 ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, Monica Fermo (56 de ani), trăieşte de peste două decenii la o mănăstire din Ierusalim.

Era blondă, era tânără, era sexy, era actriţă. Monica Fermo devenise, spre sfârşitul anilor ’70, una dintre cele mai provocatoare prezenţe actoriceşti de pe scena Naţionalului bucureştean. După cum mărturisea ea însăşi mai târziu, “primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea”.

Maica Ecaterina, fosta actriţă Monica Fermo

Evreică prin naştere, Fermo a decis, în 1986, la sfatul părintelui Argatu, să îmbrăţişeze ortodoxia, botezându-se la vârsta de 32 de ani. “Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, devastatoare”, spunea ea.

A luat calea Ierusalimului, în Israel, unde trăieşte şi astăzi, cu numele de maica Ecaterina, în chilia unei mănăstiri din apropierea Sfântului Mormânt al Mântuitorului.

Fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu este monah pe Muntele Athos

Octavian Cotescu

valeria Seciu

Mult mai puţin cunoscut publicului larg, Alexandru Cotescu (42 de ani) are o ascendenţă nobilă, din punct de vedere artistic, fiind fiul marilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. A avut o apariţie meteorică în filmul “Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăieşte de ani buni la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice şi vieţi ale sfinţilor.




Sursa: www.ortodoxia.md

Read more »

"Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn"

 
"Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur.Acum, au cruce de aur si inima de lemn"    
Parintele Adrian Fageteanu 
        Cand am auzit ca parintele Adrian Fageteanu a parasit Manastirea "Antim" m-am cutremurat. Bucurestiul cel zgomotos, apucator si trufas ramanea fara ultimul sau mare duhovnic. Decizia parintelui de a se retrage in munti, la cei 92 de ani ai sai, mi s-a parut nu numai un act de mare curaj, dar si o pedepsire teribil de aspra a indiferentei, a nepasarii noastre. Il stiam, dar fara sa-l cunosc.

        Ii vorbeam, cerandu-i cuvant, dar fara a ma apropia de el. De fiecare data, il gaseam in biserica, in strana cea mai umila, langa intrare, langa pangar, cautand umbra care sa-l acopere. Mereu spovedea pe cate cineva - femei batrane si tineri deopotriva. Ore in sir ramanea in aceeasi pozitie - aplecat pe o parte, nemiscat, ascultand cu toata fiinta lui, cand si cand tresarind tulburat de cele auzite. Nu stiu de ce nu am indraznit sa fac pasul necesar catre el. Parintele avea renumele de duhovnic aspru, care dadea canoane grele, calugaresti.        
        Acum, imi pare rau. Darzenia lui monahala ascundea, de fapt, un suflet duios si dulce ca mierea de padure. La fel de rau imi pare ca (fie si cu un oftat) l-am judecat ca ne parasise pentru chilia sa pustniceasca. A trebuit sa merg la noua sa casa, in tampla muntilor din defileul Jiului, ca sa-mi dau seama ca parintele Adrian plecase tocmai pentru a fi mai aproape de noi. Plecase ca sa se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si mantuirea noastra.

Platoul Pustnicilor

      Nu e usor sa-l intalnesti si sa vorbesti cu parintele Adrian Fageteanu. Trebuie mai intai sa ajungi la Manastirea "Lainici", pe valea stramta si pravalita a Jiului. Apoi, dupa cateva ceasuri de odihna, pornesti de cu dimineata spre sihastria, unde parintele s-a retras brusc, neasteptat, fara alte explicatii. Bolnav si aproape nevazator, si-a gasit in coliba muntelui loc de meditatie si rugaciune, indepartand cu un singur gest de renuntare tot confortul bucurestean de care se bucura in chilia sa calduroasa de la Manastirea "Antim".
        Drumul spre sihastria parintelui e un urcus anevoios, presarat de marunte surprize si nedumeriri vizuale. Un frate Grigorie a migalit din loc in loc mese si banci de popas din crengi de mesteacan, in cele mai fanteziste si neasteptate forme. Un altul a zganciulit pe coaja copacilor insemne cristice de cruce si alungiri stilizate de peste, dorind parca sa increstineze padurea, in timp ce sageata unui indicator clatinat de vant te anunta cat de aproape esti de "Groapa fara fund" - un ciudat fenomen carstic, ca o clepsidra enorma ce se coboara sute si sute de metri spre maruntaiele intunecate ale pamantului, fara ca cineva sa-i fi aflat vreodata capatul.
Rasplata cea adevarata e sus, pe platoul Pustnicilor.
          Ca sa-l intelegi pe parintele, trebuie neaparat sa-ti imaginezi locul. Esti pe streasina lumii. Nu trebuie decat sa intinzi mana si sa atingi marginile de bumbac ale norilor. Cu respiratia oprita o clipa, auzi totul: miscarea de felina a vantului, cresterea inceata a ierbii, fojgaiala maruntelor insecte abia trezite la viata. In largul platoului, suite pe fruntea unui deal abrupt, bisericuta si chiliile schitului se cotlonesc indaratul unui sir de pomi, al unei anexe gospodaresti varuite in alb si al barnei groase, de stejar, pe care stau randuite trei clopote, in trei forme diferite. O faneata bogata si prelunga te insoteste pana la casa parintelui, cu alai de toporasi si branduse, butonei si galbenele de primavara.
        Locul pare pustiu, ca parasit in graba. Biserica e zavorata si usa de la chilii incuiata. Dureaza mult pana ce un calugar mai tanar apare in prag, ne cerceteaza scurt cu o privire si o intrebare la care nu mai asteapta raspuns, cerandu-ne apoi sa asteptam. Parintele e la rugaciune. Nu trece mult si usa se deschide din nou. Pierdut in rasa lui larga si cenusie, parintele pare si mai mic - o mana de om. Cu un gest scurt si lipsit de ezitare isi retrage mana. Nu ne da voie sa i-o sarutam. In schimb, ne binecuvanteaza si ne mangaie cu mare dragoste pe crestet. Ne cerceteaza o clipa cu privirea sa abia vazatoare si, putin emotionat, se aseaza cu multa cuviinta pe stinghia patului. Nu stie prea bine cine suntem si ce dorim de la dansul. Nici nu conteaza.          
         Parintele se poarta de parca i-ar fi intrat in chilie Hristos. Tresare usor doar cand il intrebam de ce a parasit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras intr-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai parasi niciodata? Ochii lui albastri si batrani cauta nehotarat in departarea peretelui. Cunoaste bine raspunsul, dar nu gaseste cuvantul potrivit. "Pentru liniste", zice el intr-un tarziu. "Pentru suflet."
        In chilia parintelui miroase frumos, taraneste - a gutui si tamaie. Tot asa arata si camera - simpla si fara lucruri de prisos: o soba de lut spoita cu var, o dormeza, o icoana deasupra ferestrei si o masa pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cartile fac parte din decor. Cand si cand, parintele Adrian intinde mana, le atinge copertele tari si usor zgrunturoase, de parca ar vrea sa se convinga ca se afla la locul lor. Nu le deschide insa niciodata. Chiar si la 92 de ani, parintele cunoaste toate rugaciunile pe de rost. "Asa a vrut Dumnezeu - sa ma intorc de unde am plecat", zice parintele, amintindu-si cum, eliberat din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea, pentru ca facuse parte din miscarea ortodoxa "Rugul aprins"), a vrut sa intre in obstea monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul si initiatorul "Rugului aprins" de la Antim.
       Staretul Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l primeasca, dar l-a si amenintat strigand: "Daca in cinci minute nu pleci, iti ramane capul pe tocator". Bolnav si slab ca o stafie, parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura, un tunel fara capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l deoparte, i-a soptit la ureche: "Du-te la Manastirea "Lainici". Acolo e omul lui Dumnezeu".
          Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi asteptat de cand lumea. Era staretul Calinic Caravan - un sfant si un munte de smerenie. Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu l-a intrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur. I-a dat bani de haine si de medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete pe cei tineri tainele istoriei si ale limbilor straine, literatura si gramatica.
          Om simplu, cu doar doua clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le traia doar, le punea in fapta. Desi era staret, el muncea la gradina, el zidea sobe, el pregatea masa, bucurandu-se ca un copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot acest timp, le cerea calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le bani de carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova. "Ceea ce m-a impresionat la parintele  Calinic era bunatatea fara margini si, mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte. Se ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru dreptate. Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru comunisti, spunand: "Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru ei". Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis nimic - doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se spre mine, m-a intrebat: "Dumneata esti preot?... Am venit cu parintii mei si as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate". Cine ar fi putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare."

De sapte ori declarat mort

        Asa cum sta pe stinghia patului, cu mainile asezate cuviincios in poale, parintele aminteste de o icoana. Nimic ostentativ, teatral, calugaros, nu vezi in gesturile intelectualului scolit la cele mai mari universitati, insotitorul in discutii filosofice al lui Noica, Anton Dumitriu, Tutea, Staniloae, de la "Rugul aprins". Pe stinghia ferestrei, gutuile randuite cu grija, mari si parfumate, miros a copilarie. Putin tulburat, parintele scoboara cateva clipe in trecut. Isi aminteste de Bucovina sa natala, de parinti, de taranii pe care nu a incetat nici o clipa sa-i iubeasca, spunand cu o sinceritate tulburatoare: "Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman - rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile".
       Asa instapanite si tinute sub obroc cum sunt, gandurile lucreaza, se cauta, rascolind dureri si uimiri ce pareau demult uitate. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: "Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta", povesteste parintele. "Am murit pe loc.   
        Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
        Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: "Babo, inchide fereastra". Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. "Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?", a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
        Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva."

          O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput.
           Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte un ranit.
           Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. "In tot acest timp, m-am gandit la multe", isi aminteste parintele. "Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse.
           Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu."

"Hristos a inviat!" in temnita

         Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista. Despre suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au multumit sa-l pedepseasca bagandu-l la carcera.  
           Desi era un ger de crapau pietrele, au turnat doua galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore, apa a inghetat transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate, parintele isi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a parintelui Sofian, finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius, tinuta morala si fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele il pomeneste si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si copilul, Toader), darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar in celula. "Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu", zice parintele Adrian. "Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare... In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte.
            Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: "Hristos a inviat!" si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: "Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!". Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele... Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace... Fiind in camera de tortura, imi spuneam: "Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos" si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia.
         In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate - in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva."
In incaperea taraneasca, plina de gutui si icoane, parintele ne priveste abia zarindu-ne. Nu e un vorbaret de felul lui. Doar noi l-am starnit cu amintiri si intamplari demult incheiate. Cumpatat si firesc in toate (in ezitari, in lauda sau in mustrare), parintele revine in prezent, cu un suspin abia perceptibil. Repeta frumoasa lui zicere ca singurul lucru din viata lui e taranul roman si se gandeste ca in urma sa nu va ramane decat gandul ca a ridicat - cu ajutorul multora - doua manastiri inchinate Sfantului Andrei (una la Lacul Morii si alta la Piscul Crasani), acelasi mare Apostol caruia nimeni din Bucuresti nu i-a ctitorit vreo biserica.
          Desi nu o recunoaste de-a dreptul, parintele e ingrijorat. Cand ii cerem cuvant de folos, parca ezita, nedorind sa supere pe nimeni. In orice caz, vin vremuri grele peste noi, si unii (monahi fiind) prind a rataci. "Multi se gandesc a se salva prin mijloace proprii, cumparand loc de retragere in munte. Altii, zicand ca vine sfarsitul lumii, le cer fetelor sa nu se casatoreasca, sa nu le prinda clipa cea grea alaptand... E trist ce se intampla. In loc de dragoste si incredere, unii monahi induc frica de lume, de viitor, de aproapele... Ne lipsesc teologii. Sunt intrebari la care nici marii nostri parinti nu stiu a raspunde. Speranta sta in tineri si in invatatura. 
          De ce ne temem de stiinta cartii? Cand Maria Magdalena si-a dat seama ca Iisus e Hristosul, i-a zis: "Invatatorule!", iar cand Hristos i-a trimis pe Apostoli, le-a zis: "Mergand, invatati toate popoarele". Ca sa inveti pe altii trebuie sa fii tu insuti invatat... Sa nu dispretuim cartea. Mai mult fac pentru biserica noastra Marele Vasile, Grigore si Ioan Gura de Aur decat un pustnic. Acum, mai mult ca oricand, ne trebuie autoritate teologica si duhovniceasca... Pe vremuri, crestinii aveau inima de aur si cruce de lemn. Acum, crucea e de aur si inima de lemn."
        Parintele se opreste obosit. A sosit timpul ceasurilor de pravila si de rugaciune si pregateste Psaltirea din care ii va citi mai tarziu ucenicul sau Macarie, nu fara a constata ca pentru sine, cu uimire: "Stiu Psaltirea pe de rost, dar de fiecare data ma minunez de sensurile ei. Mereu descopar ceva nou. Mereu aud lucruri pentru prima data. Am 92 de ani si tot nestiutor sunt".
         E vremea sa ne luam ramas bun. Parintele Adrian ne saruta parinteste pe frunte si ne conduce in veranda ce da spre largul padurii. Nu vede nimic din rabufnirea primaverii. Isi imagineaza doar: solaritatea mestecenilor, palcurile de ghiocei ca niste troiene de zapada vegetala, verdele grabit al primelor flori de spanz. "E multa liniste aici... E bine", mai zice parintele si se retrage in chilia sa de anahoret.
In curte, in dreptul bucatarioarei de vara, tanarul ucenic Macarie pregateste intr-un bol cateva linguri de miere cu seva de mesteacan pentru parintele. Schimbam cateva cuvinte cu dansul si un amanunt anume ne atrage atentia - ca si parintele Adrian, ucenicul sau e pentru prima oara la Schitul Locurile. Aici ii este dat sa petreaca primul post pustnicesc, prima sarbatoare a Pastelui, prima bucurie a primaverii. Atat cat vrea Dumnezeu, vor sihastri impreuna. Parasind forfota si nebunia Bucurestiului, avva Adrian si ucenicul lui s-au legat sa ia totul de la capat. Unul - la 92 de ani, altul - la 33.



Sorin Preda

Fageteanu Adrian (fiul lui Mihail si al Aurorei) s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti.
• Licentiat in Drept si Teologie, este condamnat in 1958 la 20 de ani munca silnica, 10 ani de degradare civica si confiscarea totala a averii pentru infractiunea de uneltire contra ordinii sociale. Sentinta cu atat mai absurda cu cat, in urma unui alt proces din 1956, a fost achitat de aceeasi invinuire.
• Face parte din miscarea ortodoxa "Rugul aprins", alaturi de preotii Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Sandu Tudor etc.
• Trece prin mai multe inchisori (Suceava, Jilava, Aiud etc.) si este eliberat in 1964 cand, primit cu greu in randul preotilor, ajunge la Manastirea "Lainici", apoi se muta la Antimul din inima Capitalei, unde ridica - ajutat de multi - doua manastiri: Lacul Morii si Piscul Crasani.
• In 2003, la 91 de ani, hotaraste sa se pustniceasca in schitul Locurile, langa Manastirea "Lainici".

sursa
http://www.formula-as.ro/2004/611/spiritualitate-39/la-ceas-de-inviere-in-sihastria-unui-mare-duhovnic-4940

Read more »

Un bancher care s-a calugarit povestea parintelui Ilarion

             La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti. Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank.
        „Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori", este de părere monahul.

          Cu acordul copiilor

         Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu: soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă.
          A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte. „Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei", mărturiseşte părintele Ilarion Dan.
        A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă. „Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele", zâmbeşte părintele.

            Marea trecere

         Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a „gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi.
Mănăstirea Crucea, unde părintele Ilarion slujeşte Domnului

            În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată. „Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!", spune părintele Ilarion.       

          Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. „O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă", mărturiseşte părintele Ilarion.

           „Am fost în vârf, dar nu am nostalgii"

         După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri. „Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă. «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?", se întreabă părintele.
          Spune că nu i se face deloc dor de viaţa pe care a dus-o înainte. Încă păstrează legătura cu foştii colegi de serviciu. „Am crescut pe malul mării şi sunt înnebunit după mare. Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu. Nu le simt aproape", îşi explică el trăirile. Dacă îi lipseşte ceva? „Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia", se confesează părintele Ilarion.

Pelerinaje de la muntele Athos

         Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume. „E linişte acolo, foarte multă linişte", şopteşte părintele. Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara  timpului. „Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului", spune părintele, iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale. „Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber", susţine părintele. Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special.

          Muntele şi duhul lumii

        Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă. „Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii", este de părere părintele. El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt.
         Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă", dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!", exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce.
         "Nu mai vreau să conduc maşina. Astfel am timp să privesc. Când merg în oraş mă simt alienat, deşi cunosc fiecare străduţă. Mă simt de parcă aş fi din alt spaţiu."


                    Românii nu au uitat de Dumnezeu

        Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu. „Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu", este de părere părintele.

                   Trei întrebări pentru mântuire

         În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri. „În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură", crede fostul director de bancă. Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc? „Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist", spune părintele şi oftează.
           Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă: „Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer", spune monahul. „Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici", opinează părintele Ilarion.

             Răspunsuri

          El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. „Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui", explică monahul.
         Îşi aminteşte de prietenul său. „Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul."

"Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui."
                                                                                                                   Ilarion

                                                                                                        călugăr, fost bancher


 

Sursa: www.adevarul.ro - 14.05.2011

Read more »

In tot ceea ce fac ma las in mana lui Dumnezeu (Paula Seling)

        În contextul Târgului de carte Libris Braşov 2011 am avut ocazia să stau de vorba circa 10-15 minute cu Paula Seling, discutând chestiuni care ţin de credinţă şi suflet. Paula a acceptat destul de greu acest dialog spunându-mi că ea nu obişnuieşte să vorbească pe aceste teme. 

        Direcţia acestui ,,nu vorbesc în general pe aceste teme” trebuie înţeleasă nu ca un refuz în a mărturisi credinţa şi în a-L mărturisi pe Hristos, ci ca o normală sfială ori stânjeneală în a vorbi cuvinte mari despre Dumnezeu. Din ce am înţeles pentru ea este mai simplu şi mai eficient să facă fapte ale credinţei decât să vorbească ,,despre”. În concertele sale Paula Seling (e adevărat nu în toate, ci doar când există un context adecvat) mărturiseşte credinţa ei prin cântece duhovniceşti, pricesne, dar nu numai, piese de mare forţă şi sensibilitate. De notat că nu cântă piese de această factură decât după ce cere binecuvântare preotului duhovnic, lucru care ar trebui să-i îndemne pe mulţi creştini practicanţi – inclusiv pe mine – la reflecţie. Alt aspect demn de remarcat este că piesele de factură religioasă ale artistei pot fi descărcate gratuit de pe site-ul www.paulaseling.ro. Materialul oferit pentru download gratuit de Paula Seling conţine 15 cântări bisericeşti adunate sub titulatura ,,La umbra Crucii Tale”.

            Dialogul cu foarte talentata artistă a urmat unui epuizant concert de circa o oră şi jumătate pe care Paula Seling l-a susţinut la înalte cote în pofida unor probleme de sănătate (răceală), care au sâcâit-o. Rămân cu bucuria de a descoperi în Paula Seling un om cald şi jovial exact aşa cum apare şi la televizor, lucru care relevă că lumea artiştilor nu este neapărat o lume a decadenţei şi că florile din această lume chiar pot să facă primăvară.

           -După ce ai câştigat alături de Ovi, selecţia naţională pentru concursul Eurovision ai avut un gest mai puţin aşteptat. Ai mulţumit părintelui tău duhovnic. De unde ai avut acest impuls?

           -Este foarte important ca cineva să-ţi dea sfaturile potrivite să treci peste momentele mai negre, să te ajute să împrăştii mesajul care trebuie…La concursul Eurovison am simţit ajutorul părintelui…Cred că fiecare dintre noi nu poate să facă lucrurile potrivite, dacă nu primeşte sfatul potrivit.

        -De unde ai primit educaţia religioasă şi de ce abordezi şi cântece religioase în concertele tale?

       -Educaţia religioasă am căpătat-o de la bunici, mergând de foarte mică la biserică. Cântecele duhovniceşti, pricesnele pe care le cânt sunt cântece despre Dumnezeu şi relaţia noastră cu Cerul. Sunt unele piese pe care le-am înregistrat de-a lungul timpului, sunt şi altele pe care le-am înregistrat anul trecut (n.red. 2010) cu ajutorul unui om de muzică deosebit – Sergiu Tuhuţiu. Au fost cântece potrivite, înregistrate la momentul potrivit şi cu inspiraţia adecvată. Sunt piese care cer o stare specială…Aşa cum am mai spus şi în cadrul concertului, aceste cântece fie că le ascult, fie că le cânt sunt liniştitoare. Mă liniştesc şi mă fac să mă gândesc la lucrurile la care trebuie….Atunci m-am gândit că este important să le cânt şi altora…

            -E cineva care te inspiră dintre figurile Ortodoxiei? Ai vreun Părinte preferat?

           -Absolut din orice îmi iau inspiraţia şi nu pot spune că am pe cineva preferat…Cred că de la fiecare ne putem inspira…şi eu chiar asta am făcut în cântecele mele.

          -La concursul Eurovision de la Oslo, ai avut, cum se spune, ,,îngeraşii cu tine”. Ai făcut ceva special? O rugăciune, ceva…?

          -Nu am făcut nimic mai special decât ceea ce fac în fiecare zi. Evenimentul în sine a fost cum a fost…Dar pentru tot ceea ce fac mă las în mâinile lui Dumnezeu şi dacă este să fie ceva bun, atunci Dumnezeu ştie ce să-mi dăruiască…Nu mă pot înverşuna să cer mai mult, dacă nu este cazul să mi se dea.

A consemnat Cristian Şerban

 

Pricesne interepretare de Paula Seling

Paula Seling - Ridica-voi ochii

Asculta mai multe audio diverse



Paula Seling - Ruga

Asculta mai multe audio diverse




Paula Seling - 06 - Catre Maica Preacurata

Asculta mai multe audio diverse



Paula Seling - 09 - Cruce Sfanta Parasita

Asculta mai multe audio diverse

Read more »