Sfantul Siluan Athonitul-24 septembrie

Din viata cuviosului Siluan

        Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

      Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci “când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că “dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”

De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”

            Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

          Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.

În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .

            Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.

            Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.

            Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.

             În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a “Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

            Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.

            Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.

           După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.

            Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul “Sfântului Ilie” şi abia şopteşte “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

              Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul (“nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).

             Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.

             În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.

Păstrându-şi “ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.

             Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

             După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa.   

           Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: “Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.

           “Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”.

Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:

           “Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, “şi nu deznădăjduieşte”.

          Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru “întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.

           Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

            Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil – cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale – ultimul…

          “Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”

La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Siluan!

Read more »

Cand se calca randuiala sfintilor...

     Citam  articolul   http://axa.info.ro/stiri-axa/carantina-la-poiana-marului

     După incidentele provocate de hotărârea Episcopiei Buzăului şi Vrancei, de acum mai bine de un an, de a schimba obştea Mânăstirii de la Poiana Mărului, transformând-o în mănăstire de maici şi încălcând astfel cuvântul Testamentului Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului,când părea că lucrurile s-au încheiat, au apărut semne îngrijorătoare. Dar, mai întâi, vă reamintim ce prevedea, în această chestiune, Testamentul Cuviosului Vasile: "Dar dacă va îndrăzni cineva a strica după moartea mea, această legătură şi aşezamânt... "Dar dacă va îndrăzni cineva a strica după moartea mea, această legătură şi aşezamânt al smereniei mele, sau va îndrăzni să facă tulburări şi sminteli, unul ca acesta să fie anatema, şi partea lui, şi locul lui să-i fie în tartar împreună cu Iuda vânzătorul", Mănăstirea Poiana Mărului se confruntă, în această perioadă, cu o situaţie fără precedent: obştea mănăstirii este suspectă de tuberculoză. 

         Câteva măicuţe de la Mănăstirea Poiana Mărului sunt internate la Spitalul 23 August din Buzău, fiind diagnosticate cu tuberculoză. În ultimii 22 de ani, cât a fost stareţ, Părintele Macarie Beşliu, la Mănăstirea Poiana Mărului nu a fost înregistrată nici o boală contagioasă. De fapt, în istoricul mănăstirii de la 1870 până în zilele noastre, nu se pomeneşte nici o situaţie asemănătoare. La mai puţin de un an de la încălcarea Testamentului Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, Episcopul Epifanie Norocel a plecat la Viena pentru un set de analize. 

         Maica stareţă a ieşit din Biserică în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, de Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli, fiindu-i rău. Duhovnicul mănăstirii, Pr. Dionisie (care este prezent la mănăstire doar duminica) evită să vorbească despre această situaţie gravă, deşi la hramului mănăstirii, în Duminica Tuturor Sfinţilor, un grup de copii de la campusul din Bisoca acompaniaţi de câţiva enoriaşi au participat la slujbă, intrând în contact cu persoane suspecte de turberculoză. Şi, dacă in mod cert Testamentul Cuviosului Vasile nu cuprinde vorbe goale, trebuie atrasă atenţia cu toată seriozitatea asupra consecinţelor care pot decurge din faptul că obştea este bolnavă de această boală contagioasă. 

        Cu alte cuvinte, responsabilitatea pentru acest pericol revine tot Episcopului. Noi ne rugăm pentru sănătatea măicuţelor bolnave de tuberculoză, şi ca acei care vin la mănăstire să nu se îmbolnăvească de această boală contagioasă. Doamne ajută!

Read more »

Mana arhanghelului Mihail-Lectia de Anatomie Teandrica

Un film exceptional realizat de catre Mugur Vasiliu impreuna cu Profesorul si pictorul Sorin Dumitrescu despre teologia icoanei.

Read more »

Sfantul Stefan cel Mare si Cetatile Puterii (2 iulie)

                        Voievodul sfânt

         Fiu al domnului Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea, Ştefan l-a înfrânt în 1457, la Doljeşti, pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, şi a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga Creştinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ştefan a obţinut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Ţării Moldovei spune că, după această luptă, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu şi numai Lui să i se aducă laudă”.
          După propria sa mărturie, Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476). Şi în cazul înfrângerilor, Ştefan cel Mare a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.
       Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Şcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal şi a zăcut jumătate de zi printre morţi. Acest moment şi poate înţelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

        Ctitorul
          În cea de-a doua parte a domniei, Ştefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici şi mănăstiri, construind chiar şi două în acelaşi an. Tradiţia vorbeşte de un număr de 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe – Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor –, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ştefaniană”.
          Această epocă, deopotrivă culturală şi spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Ţării Moldovei şi a rămas o moştenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spaţiul românesc, ci şi în spaţiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieţii monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ştefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.
         Jertfele sale materiale pentru zidirea şi împodobirea locaşurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălţate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia
Viaţa de familie a unui principe creştin este unită permanent cu responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru poporul încredinţat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supuşii, inclusiv prin datoria de a lăsa ţării un urmaş vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înţelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ştefan cel Mare. Întâia soţie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soţii nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Dintre băieţi, îi va supravieţui doar Bogdan al III-lea, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Ţării Româneşti – şi a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeşte falsitatea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaş este rodul pocăinţei adânci a domnului, care a avut tăria de a-şi plânge păcatul şi de a-şi întoarce viaţa la Dumnezeu. Pentru această conştiinţă smerită, Dumnezeu a întors o greşeală într-o binecuvântare şi a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri întocmai ca şi tatăl său.


Omul şi sfântul
Sfârşitul domnului a fost unul pe măsura vieţii sale: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” (Letopiseţul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice, în 2 iulie 1504, poporul a simţit că are un mijlocitor şi un rugător în cer. Din generaţie în generaţie, Ştefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însufleţit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naţionale de la Putna (1871 şi 1904), a inspirat literatura şi folclorul cu o pildă de vitejie şi de demnitate. Şi noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâştigăm încrederea în forţele noastre şi ştim că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creştin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viaţa trăitorilor în Dumnezeu, îşi va păstra identitatea şi va şti să răspundă la orice ameninţare dinăuntru sau dinafară.

Recunoaşterea oficială a sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deşi el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Ţara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinţilor o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ţine, poate, de trăirea religioasă a românilor, care îşi cinsteau sfinţii spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericeşti. Era suficientă tradiţia lăsată de părinţi şi bunici şi legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spaţiul creştin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinţilor-regi, care cârmuiau cu credinţă poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinţii Boris şi Gleb la ruşi, Sfântul Ştefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei şi alţii. Pe aceste temeiuri şi Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ştefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind şi ziua cinstirii sale – 2 iulie.

       Semnele sfinţeniei lui Ştefan cel Mare le găsim în viaţa lui şi în moştenirea pe care ne-a lăsat-o. În viaţa lui şi-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creştere şi pentru un popor ameninţat cu islamizarea; de soţ şi tată – moartea celor două soţii şi a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curăţit şi l-a sfinţit, dându-i o credinţă nestrămutată în ajutorul Lui. Ştefan cel Mare este mare pentru că a înţeles că biruinţele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare şi spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinţilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – şi smerenia cu care îşi întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (...) primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă.

       Ştefan cel Mare este sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”. Această moştenire o avem şi noi de păstrat şi de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului şi credinţa ortodoxă.

Read more »

Viata Sfantului Luca al Crimeei-film

                             Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877- 1961)
          Despre viata Sfântului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta în temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: “Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!
           Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu în anii terorii bolsevice. După anii petrecuti în închisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord în timpul războiului cu Germania nazistă, episcopul-chirurg salvează vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicină face ocolul lumii.
            La adânci bătrâneti, lipsit de vederea trupească avea să răspundă mirării stârnite de liturghisirea lui fără gres prin următoarele cuvinte: „Cel ce si-a închinat viata Domnului nu poate fi niciodată orb fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.
            Autobiografia acestui Sfânt al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotrivă oferă lumii contemporane o extraordinară lectie de sfintire prin slujire si jertfă a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a înzestrat neamul omenesc,
 Film despre viata Sfantului Luca
Viata Sf. Luca al Crimeei from Apologeticum on Vimeo.

Read more »

Din viata Sfântului Ierarh Ioan Maximovici

            Sfântul nu pregeta nicicând să îi ajute pe oameni. Astfel, pe vremea când era arhiepiscop al Europei Occidentale, a venit la el o bătrână al cărei nepot era bolnav, cerându-i să se roage pentru el. Sfântul a privit-o cu dragoste, spunându-i că se va ruga pentru copil căruia îi rosti numele. Iar după un timp, acesta s-a vindecat.

           Altădată, în Biserica Ortodoxă din Paris a intrat un tânăr ce căuta un preot care venise şi se rugase pentru el când fusese bolnav. El umblase din biserică în biserică, fără a-l găsi însă pe cel care îl vindecase în chip minunat. Într-o bună zi, cineva l-a sfătuit să meargă la Biserica Ortodoxă Rusă, unde ,,este un episcop ortodox, un om deosebit, un mângâietor al sărmanilor şi bolnavilor”.    

           Ajuns acolo, tânărul a recunoscut în Prea Sfinţitul Ioan pe părintele care venise să-i aline suferinţa.

            Atât de mult îi iubea Sfântul Ioan pe oameni încât le asculta mereu rugăciunile şi chemarea. Odată, într-un spital din Paris era internată o tânără grav bolnavă, care le ruga pe asistentele ce o îngrijeau să îl cheme pe sfânt. Ştiind că tânăra este pe moarte, medicul a cerut ca Sfântul Ioan să nu mai fie deranjat. Dar, a doua zi, spre mirarea tuturor, sfântul a venit neanunţat.        

          El s-a îndreptat direct spre salonul unde era bolnava şi s-a adresat acesteia cu dragoste: ,,M-ai chemat ?” Iar după ce a împărtăşit-o şi a binecuvântat-o, tânăra a început să-şi revină.

           Aflând despre faptele minunate ale Sfântului Ioan, toţi oamenii căpătau încredere în puterea rugăciunilor sale. Astfel, odată, o soră medicală, ce se droga, i-a cerut ajutorul unui preot ortodox din Olanda. El s-a rugat pentru ea, dar când a înţeles că nu îi stă în putinţă să o ajute, i-a dăruit o fotografie a sfântului, pe care o păstra cu multă dragoste, şi a sfătuit-o să se roage lui cu credinţă. Tânăra a povestit mai târziu că în aceeaşi noapte l-a visat pe Sfântul Ioan şi, cu ajutorul lui, a reuşit să renunţe la patima sa. 

     Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, făcătorul de minuni al vremurilor din urmă

    

             Tot datorită încrederii în rugăciunile sale fierbinţi, un preot francez îl ruga mereu să mijlocească pentru fiii săi duhovniceşti, când aceştia erau bolnavi sau în nevoie. El îl cunoscuse pe sfânt în obişnuitele sale vizite în spitalele franceze şi rămăsese impresionat de credinţa lui. De aceea, el nu înceta să se roage sfântului pentru ajutor.

         O altă minune a înfăptuit sfântul pentru a ajuta o tânără ce voia să intre în cinul monahal. Trecând printr-o perioadă grea şi având îndoieli asupra hotărârii pe care vroia să o ia, ea a început să şovăie în credinţă. Într-una din zile, tânăra a intrat în biserică când sfântul rostea: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. În acel moment, ea a văzut cum asupra potirului cu Sfintele       

        Daruri s-a pogorât foc din cer şi s-a cutremurat văzând lipsa sa de credinţă.

După moartea arhiepiscopului Ioan, sfinţenia lui a fost adeverită şi de visele în care le spunea credincioşilor că nu a murit. Astfel, directoarea orfelinatului Sfântul Tihon de Zadonsk din Shanghai l-a visat pe Sfântul Ioan în sicriu, purtat de mulţimea credincioşilor în Biserica Sfântul Tihon; acolo, sfântul se scula din raclă şi, stând în faţa uşilor împărăteşti, îi miruia pe credincioşi, grăindu-le: ,,Spuneţi-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu !”

         La puţin timp după moartea arhiepiscopului, părintele Constantin, cel care-i fusese vreme îndelungată diacon, l-a visat pe sfânt învăluit într-o lumină strălucitoare. Unul dintre ucenicii săi, părintele Ambrozie, l-a visat înveşmântat în odăjdii pascale, cădind şi binecuvântând în Catedrala ,,Bucuria tuturor scârbiţilor” din San Francisco. Într-un alt vis, o persoană l-a văzut pe Sfântul Ioan stând cu ochii deschişi, cu o privire pătrunzătoare şi plină de dragoste, care i-a mângâiat sufletul.

Minunile înfăptuite de sfânt arată iubirea sa nemărginită pentru oameni, veghind şi după moarte asupra lor. Astfel, fiul unei familii ruse ce-l cunoscuse pe Arhiepiscopul Ioan în China şi îl urmase în America, a fost trimis să lupte în războiul din Vietnam. Înainte de a pleca pe front, el s-a dus la mormântul sfântului şi s-a rugat îndelung, luând o icoană a acestuia pentru a o purta mereu cu el.  

        Iar sfântul l-a apărat în nenumărate rânduri în chip minunat. Odată, când detaşamentul său a fost încercuit de vietnamezi, el a fost singurul care a reuşit să scape cu viaţă. Altădată, a explodat o mină în baraca în care dormea, ceilalţi camarazi ai lui murind, el scăpând din nou nevătămat; şi mai mult, fiind luat prizonier, el a reuşit să evadeze şi a scăpat doar cu o rană uşoară.

        Sfântul era întotdeauna milostiv faţă de durerile şi necazurile oamenilor. Odată, el a uşurat suferinţa unei bătrâne, ce era bolnavă de artrită. Rugându-se Maicii Domnului să îi aline durerile, ea a visat un monah, cu o cârjă în mână, ce a întărit-o cu cuvinte dulci. La puţin timp după aceea, o prietenă a sfătuit-o să-i scrie preotului de la catedrala unde este înmormântat Arhiepiscopul Ioan, pentru a cere ajutorul şi rugăciunile sfântului. Părintele i-a răspuns cu multă dragoste, trimiţându-i o icoană cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Ioan. Văzând-o, cu emoţie, bătrâna a înţeles că monahul pe care îl visase era chiar Sfântul Ioan şi că prin rugăciunile lui, durerile îi fuseseră alinate.

         O altă minune a săvârşit sfântul cu o tânără din Seattle. Aceasta citise despre el şi despre faptele sale minunate şi trecuse la Ortodoxie. Totuşi, ea păstra în inimă unele îndoieli cu privire la însemnătatea calendarului bisericesc. De aceea, ea se rugă Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Maximovici pentru ca pruncul pe care îl purta în pântece să se nască de praznicul Naşterii Domnului, în semn de adeverire a calendarului iulian şi a dreptei credinţe. Trecuse deja praznicul  

        Naşterii Domnului după calendarul pe stil nou şi se apropia 25 decembrie/7 ianuarie, iar tânăra a început să se frământe. Dar cu câteva zile înainte de Naşterea Domnului, s-a petrecut un lucru minunat: trezindu-se din somn, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Maximovici în cameră, înveşmântat în odăjdii strălucitoare, privind-o cu dragoste şi binecuvântând-o. Iar pe 25 decembrie/7 ianuarie, a născut un fiu ...

         Vindecările săvârşite cu uleiul de la candela din cripta unde este înmormântat Sfântul Ioan sunt nenumărate. Odată, sfântul a ajutat un tânăr care avea accese de epilepsie şi căruia medicii îi spuseseră că suferea de o boală incurabilă. Părinţii lui au cerut ajutorul duhovnicului, care a venit la spital cu o sticluţă cu ulei de la candela din criptă. Părintele s-a rugat pentru băiat, ungându-l cu ulei şi făcând semnul crucii deasupra capului băiatului. După câteva zile, medicii l-au trimis pe băiat acasă, el fiind vindecat.

         O altă minune a sfântului a fost cea petrecută la începutul lunii septembrie 1979, când uraganul David se îndrepta către ţărmul Floridei. De teama acestuia, sâmbătă, 1 septembrie, autorităţile locale au dat ordin de evacuare a populaţiei care locuia pe ţărmul oceanului. Duminică, după Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala Ortodoxă Sfântul Vladimir din Miami, preotul a slujit un parastas pentru arhiepiscopul Ioan, rugându-l să îi ferească pe locuitorii oraşului de furia uraganului, aşa cum o făcuse cu mai bine de treizeci de ani în urmă pentru refugiaţii de pe insula Tubabao. A doua zi, uraganul şi-a schimbat direcţia, ocolind Florida, radioul şi presa anunţând că ,,David a cruţat oraşul”.

          Sfântul Ioan a venit mereu în ajutorul copiilor, mijlocind de multe ori şi pentru băieţelul unui preot rus din Statele Unite. Astfel, odată, când copilul s-a lovit la un ochi şi medicii le-au spus părinţilor că băiatul îşi va pierde ochiul, ei l-au dus, plini de nădejde, la mormântul sfântului. După ce a primit Sfânta Împărtăşanie şi au coborât cu toţii în criptă, copilul a început să sărute racla ce adăposteşte moaştele sfântului, plângând şi nemaivoind să plece. Acasă, părinţii au observat cu adâncă uimire că rana începuse să se vindece. Altădată, băiatul răcise şi era tare slăbit din cauza febrei. Stând în pat, el a cerut să i se dea icoana Sfântului Ioan Maximovici şi, dormind cu ea în mână, s-a întremat.

         Şi Episcopul Benedict de la Mânăstirea Novo-Sarovsk din Texas a fost ajutat de Sfântul Ioan. Îmbolnăvindu-se grav, doctorii au hotărât să îl opereze, dându-i puţine şanse de supravieţuire. Pregătindu-se de moarte, el s-a împărtăşit şi a lăsat câteva sfaturi pentru viitorul mânăstirii. Pe masa de operaţie, episcopul, împreună cu mai multe persoane, l-a văzut în încăpere pe Arhiepiscopul Ioan care îi spunea: ,,Încă nu e vremea ta”. Iar după o luptă dură cu boala, episcopul se vindecă.

            Tot aşa, Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, exarhul Bisericii Ortodoxe Greceşti în America mărturiseşte cum a fost ajutat în mai multe rânduri de Sfântul Ioan Maximovici. Pe vremea când era student la Princeton, el a fost atras de ideile ecumeniste şi liberale ,,propovăduite” în vestita universitate. Pe de altă parte, faimosul ecumenist George Florovski îi mărturisise că ,,şi fondatorii ecumenismului modern au început să se îndoiască de el”, astfel că viitorul arhiepiscop căzuse într-o dilemă profundă, simţind totuşi că ,,perla credinţei rămâne Ortodoxia”. În toiul frământărilor sale,  

             Sfântul Ioan i-a apărut într-un vis, îmbrăcat în veşminte albe şi ţinând în mână o cruce. În spatele lui stătea un episcop, cu o expresie plină de pace pe chip. Înmărmurit, Prea Sfinţitul Hrisostom se recunoscu pe sine în acea persoană şi nu putu să uite visul. După câţiva ani de la terminarea doctoratului, el intră în monahism şi, mai târziu, deveni episcop.

             O mulţime de minuni s-au petrecut şi la canonizarea Sfântului Ioan. Multor persoane care nu puteau să ajungă la această slujbă din diferite motive, li s-a dat să vadă cu ochii lor proslăvirea Făcătorului de minuni al veacului apocaliptic.

             Alinându-i mereu pe cei aflaţi în necaz, pe cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte, călăuzindu-şi turma pe ,,calea cea îngustă” ce duce către mântuire, Sfântul Ioan Maximovici a fost un adevărat lucrător în via lui Hristos, ce şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Ioan Palea

Read more »

Sfinţenia te face nebun-Sfântul Ioan Maximovici

            Sfinţii în viaţă văd împărăţia cerească cu ochii sufleteşti, având mintea şi inima deschise spre a face voia lui Dumnezeu. Ei nu aparţin acestei lumi, nu le pasă de cele vremelnice al căror stăpân este diavolul căci temelia faptelor lor nu este alta decât legea lui Dumnezeu.

        Legea lui Dumnezeu stă scrisă în inima lor precum cele zece porunci pe tablele legii, călăuzindu-i în toate clipele vieţii, în toate încercările ce le stau în faţă. Acţiunile lor par stranii şi imprevizibile pentru cei din jurul lor, ce se conduc după judecata omenească. Noi, cei supuşi păcatului, nu putem înţelege libertatea care îi fericeşte pe sfinţi. Lumea înrobită de patimi priveşte spre cei ce s-au eliberat din lanţurile ei ca spre nişte nebuni. Iar un ,,nebun” din zilele noastre de slăbiciune duhovnicească este Sfântul Ierarh Ioan Maximovici.

      Sfântul Ioan Maximovici oferea o privelişte greu de imaginat. Mic de statură, cu trupul ca un trunchi noduros şi scorţos, gârbovit, cărunt şi cu părul zburlit, cu potcapul sucit într-o parte, complet neatent la aspectul exterior. Fiind slab, numai piele şi oase, înfăţişarea lui părea extrem de severă, chiar sălbatică, întregită de o vorbire defectuoasă, sunând uneori a gângurit copilăresc. Un om din altă lume ! În sandale, chiar şi iarna, uneori chiar desculţ, îmbrăcat bizar, el purta mereu o tolbă plină cu diferite obiecte printre care copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk şi părticele din moaştele patronului şi strămoşului său, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. 

           În loc de o frumoasă mitră arhierească, împodobită, sfântul avea o mitră pliantă de călătorie, ce semăna mai degrabă cu o scufie lărgită şi diformă; de culoare albă, ca şi veşmintele, aceasta era cusută cu cruciuliţe, având lipite pe ea iconiţe ieftine din hârtie. Cârja episcopală îl depăşea în înălţime, sfântul părea că stă atârnat de ea. Dar în ciuda aparenţei severe şi sălbatice, în privirea sfântului citeai că eşti cea mai iubită făptură de pe pământ. 

           Rangurile şi măririle omeneşti, chiar cele bisericeşti, erau pentru el slavă deşartă. În 1934, când Sinodul Bisericii a hotărât să-l hirotonească arhiereu, el nu a fost interesat, ba chiar s-a mâhnit. Anunţat de Sinod, părintele Ioan era convins că se află acolo din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el realiză că situaţia era mai proastă decât crezuse: anume chiar pe el vor să îl facă episcop ! În 1964, propus pentru a fi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, el a refuzat această înaltă demnitate. Nebunia pentru Hristos era o formă de sfinţenie ce nu se potrivea cu rangul său de arhiepiscop. Din acest motiv, mulţi slujitori ai Bisericii l-au dispreţuit, acuzându-l de orgoliu, încăpăţânare şi idei absurde. În spatele acestor cuvinte, ei îşi ascundeau propriile neputinţe. Sfântul era ca o oglindă vie, arătându-le oamenilor necurăţia sufletului şi oferindu-le priveliştea lumii înecate în păcat. Slujea desculţ, în închisori pentru deţinuţi, mergea în azile în vizită la oamenii îndrăciţi, doctorii spitalelor îl cunoşteau de acum pe preotul care se ruga toată noaptea pentru muribunzi. În timpul ocupaţiei japoneze din China, sfântul mergea la bolnavi neluând în seamă primejdiile. Oamenii din Shanghai îl vedeau noaptea împărţind pâine şi bani săracilor şi beţivilor străzii. La Washington, a stat zile în şir în sala de aşteptare a Ministerului de Externe, cerând permisiune de intrare în ţară pentru ruşii refugiaţi în China, până când i-a fost acordată. La Marsilia a slujit singur, în plină stradă, pentru că clerului său i-a fost ruşine. 

            Glumea cu copiii, a căror mare bucurie era ca iubitul lor vlădică să îi ,,împroaşte” cu apă sfinţită. La Paris, şeful gării nu dădea semnal de plecare trenului până când nu venea arhiepiscopul rus, care mai totdeauna întârzia pentru că îl reţineau oamenii. Prea Sfinţitul Ioan Maximovici era cunoscut ca sfânt nu numai printre ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. În una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ,,Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi . . . De ce să vă prezint dovezi teoretice, când azi, pe străzile Parisului umblă un sfânt - Sfântul Ioan cel Desculţ !” Nu s-a străduit niciodată să dea o aparenţă cuviincioasă manifestărilor sale neobişnuite, raţionamentele sale păreau contra bunului simţ, dar toate acţiunile sale, stranii la prima vedere, vădeau mai târziu un adânc înţeles duhovnicesc. Nebun pentru Hristos, el se îngrijea numai de cele duhovniceşti, călăuzindu-i pe oameni către acea simplitate ce se află dincolo de limitele înţelepciunii acestei lumi, căci ,,cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze”. 

Ioan Palea

Read more »

UN NOU SFÂNT ROMÂN TRECUT ÎN CALENDAR

Cuviosul Irodion - 3 mai

         Cuviosul Irodion s-a nascut in 1821, in Bucuresti si a primit la botez numele de Ioan. La varsta de 20 de ani, a intrat ca frate in Manastirea Cernica. Primeste ingerescul chip al calugariei pe 3 decembrie 1846, sub numele de Irodion.

         In septembrie 1850 staretul sau, Calinic, este hirotonit episcop la Ramnicu Valcea. Cu acest prilej, Calinic ia cu sine, alaturi de alti vietuitori si pe Irodion. In anul 1854 il numeste staret al schitului Lainici. A pastorit cu mici intreruperi 41 de ani, intre anii 1854-1900.
         Mentionam ca dupa moartea duhovnicului Sfantului Calinic, Irodion devine din ucenic, duhovnic al Sfantului Calinic.
         Cuviosul Irodion a trecut la cele vesnice pe 3 mai 1900.

         Cuviosul Irodion a fost vazator cu duhul

        A prorocit inainte de a trece la cele vesnice pustiirea manastirii Lainici. Prorocia sa a fost implinita in toamna anului 1916, cand trupele germane au transformat manastirea in grajd pentru cai. Abia in anul 1929 este readusa viata monahala prin purtarea de grija a arhimandritul Visarion Toia.

        Descoperirea moastelor si canonizarea Sfantului Irodion

        Dupa sapte ani de la trecerea sa la cele vesnice, parintele Iulian Drighicioiu, primeste binecuvantarea de la episcopie pentru deshumare. Astfel au descoperit ca trupul Cuviosului Irodion era neputrezit si izvorator de miresme (bine mirositor). A fost ingropat intr-un loc mult mai adanc, iar in 1929, prin descoperire dumnezeiasca, parintele Visarion Toia, staretul manastirii Lainici, le-a asezat intr-un loc de taina. Din acel moment nimeni nu a mai cunoscut locul in care se aflau osemintele Cuviosului Irodion.

Pe 8 aprilie 2009, IPS Parinte Irineu, Mitropolit al Olteniei, a primit binecuvantarea Prefericitului Daniel sa gaseasca moastele Cuviosului Irodion. Sfantul s-a lasat redescoperit pe 10 aprilie, iar moastele sale au fost asezate intr-o racla de argint.

Trecerea Cuviosului Irodion in randul sfintilor a fost aprobata de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in cadrul sedintei de lucru din 29 octombrie 2010. Sfantul Sinod a hotarat ca ziua sa de praznuire sa fie 3 mai, ziua trecerii sale la cele vesnice.

Canonizarea Cuviosului Irodion a fost proclamata duminica, 1 mai 2011, la Manastirea Lainici.

Cum se face trecerea in randul sfintilor

        Actul prin care Biserica recunoaste, declara si aseaza pe credinciosii trecuti la cele vesnice, in randul sfintilor, poarta denumirea de canonizare. In primele secole, canonizarile erau facute de catre fiecare Biserica locala, care avea in fruntea ei un episcop. Proclamarea unui sfant era realizata atunci cand Dumnezeu isi descoperea lucrarea Sa prin aceste persoane care urmau a fi canonizate. Astfel, Biserica proclama sfintenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.

          Ca cineva sa ajunga sa fie trecut in randul sfintilor, nu e nevoie de un anumit numar de ani de la moartea sa si nici de un anumit numar de minuni.

Pentru a fi feriti de necredinta, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva poate fi trecut in Sinaxar. Din conditiile de fond amintim:

1. Ortodoxia neindoielnica a credintei celui ce urmeaza a fi canonizat, ortodoxie pastrata pana la moarte.

2. Proslavirea lui de catre Dumnezeu, manifestata prin moarte martirica pentru credinta, prin puterea de a savarsi minuni si puterea de a apara eroic Biserica Ortodoxa.

3. Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia, prin cultul spontan acordat de poporul credincios.

Pentru a se afirma unitatea Bisericii in privinta actelor de canonizare, s-au intocmit anumite randuieli care constau in acte formale de savarsit cu ocazia canonizarii solemne. Acestea sunt: instituirea unei comisii pentru cercetarea vietii persoanei ce urmeaza a fi trecuta in randul sfintilor, intocmirea unui raport in care se aduc argumentele pentru canonizare, aprobarea de catre Sfantul Sinod a raportului, pregatirea textelor liturgice (slujba Vecerniei, Utreniei, Acatistul) si icoana sfantului, intocmirea unui act sinodal de catre Sfantul Sinod (care cuprinde motivarea canonizarii, hotararea Sfantului Sinod de a trece persoana respectiva in randul sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sarbatoare a sfantului, trecerea lui in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de ritual, si oranduirea ca anumite biserici sa aiba hramul sfantului respectiv).

       Ceremonia de proclamare a sfintilor

       In cazul descoperirii moastelor sfantului respectiv, acestea sunt unse cu Sfantul Mir si asezate intr-o racla. Cu o zi inainte de a fi proclamat sfant, se savarseste ultimul parastas pentru el, se canta acatistul si se face priveghere toata noaptea. Dupa oficierea Sfintei Liturghii din ziua proclamarii canonizarii, se citeste tomosul sinodal.

            Dupa citire, actul este semnat de toti membrii Sfantului Sinod. Se citeste viata sfantului canonizat si se poarta in procesiune moastele (acolo unde sunt) si icoana sfantului, in jurul bisericii. Dupa procesiune, racla, sau in lipsa, numai icoana sfantului, este asezata in biserica, la locul cuvenit.

Dupa proclamarea canonizarii, este pubilicat actul sinodal de canonizare si este trimis catre toate Bisericile Ortodoxe Autocefale. Se tipareste viata sfantului, se inscrie sarbatoarea in calendar si in cartile de cult si se raspandeste icoana sfantului in popor.

Adrian Cocosila

Read more »