Viata de dincolo si rugaciunea

         O mărturie a monahiei Tatiana (1912) 

         Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.

         Deodată m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergând într-o parte şi-ntr-alta căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi deodată am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având feţele posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.

       „Voi cine sunteţi?” – i-am întrebat.

        Iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca şi tine.”

        Ce-am simţit în acel moment depăşeşte orice de exprimare! Frică şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o făptură strălucitoare, al cărei chip era învăluit în lumina pe care o răspândea în jur şi mi-a zis: „Urmează-mă!” După aceea m-a dus într-un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii.

        Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea de pe pământ şi intrasem în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, şi nepregătită.

Făptura de lumină m-a condus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni, oameni şi femei, vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.”

          M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi iui Dumnezeu?”

Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „În veşnicie Domnul nu ne ascultă, pentru că ne-am purtat fără grijă pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Niciodată nu vom avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Porunca lui Hristos: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5,17) fusese datoria noastră şi cu toate că se cuvenea să rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de starea sufletelor noastre. Însă, aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată.  

           Noi suntem nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre, şi totuşi, pe cea mai de seamă – rugăciunea, n-am împlinit-o.”

            Când am auzit unele ca acestea, am început să mă rog şi să-mi fac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat? Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această situaţie neplăcută.

Cei din jurul meu îmi ziceau: „În veşnicie Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne pomenească înaintea Lui.”

           Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele – pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc la fel.

„Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!” Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase.

„Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?” m-a întrebat doamna. Tremurând, am răspuns: „După ce voi fi murit, aş fi vrut să revăd cele pământeşti şi cele cereşti, pe Domnul şi pe Măicuţa Domnului.”

           Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec în veşnicie, cei ce cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu fiind călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru! Prin mijlocirea acestei rugăciuni harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti această vedere tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor. Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui. Atotputernicul poate să învie un om mort de veacuri, pentru a dovedi că există viaţă după moarte, dar ce folos dacă acest înviat nici aşa nu va fi crezut, şi riscă să fie omorât de ei.”

            În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meu a licărit deodată o undă de nădejde că voi reveni pe pământ! Cei aflaţi în camera de metal îşi aţintiră privirile asupra mea exclamând: „Deci aveţi de gând s-o lăsaţi să părăsească această îngrozitoare cameră de tortură?”

           Doamna a continuat: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – va fi nedespărţit de Maica Domnului. Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar pe parcursul vieţii sale s-a străduit să deprindă această rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna.

Schimbare spre bine nu mai există. Numai când acel suflet este pomenit pe pământ i se mai poate schimba starea.

            A mai adăugat apoi: „O voi, monahilor, monahilor! Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeu şi Maicii lui Dumnezeu, voi gândiţi: “Îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Ea se îngrijeşte numai de cei ce-şi încredinţează ei toate problemele. Ea este Cea care înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: “Poate că toate acestea s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului…””

„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!”

            Şi am văzut un şir de călugăriţe venind către noi – cele ce slujeau în altar şi furau bani, ţineau în mâini hârtiuţe în care erau pomeniţi cei cărora le aparţineau banii; din urmă veneau altele ce nu-şi păstraseră nevinovăţia; printre ele erau şi coriste, cu chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, şi pecetluite de o tristeţe nesfârşită.

        „Cântaţi-mi un imn închinat Maicii Domnului!” – le-am zis. Ele însă răspundeau: „Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-o cu inimă curată.”

          Atunci am început să plâng cu amar că din pricina neatenţiei noastre am fost lipsite de binecuvântarea de a înălţa imnuri pentru Domnul şi Atotsfânta lui Maică.

După toate cele auzite şi văzute, făptura de lumină care mă condusese în camera judecăţii a venit şi mi-a zis: „Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.”

          Şi deodată m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.” Abia ce pronunţasem aceste cuvinte şi brusc mă pomenii înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise mi se adresă cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat.  Chiar ai fost de-adevăratelea în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!”

Îngrozită, am căzut în genunchi înaintea Iui: „Vai de mine! Cât de nefericită sunt că m-am întors din nou aici. Decât să-mi fi făcut de lucru prin chilie era mai bine să fug departe!”

         „Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom vizita diferite locuri timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost rezervat să te adăpostească până la cea de-a doua venire a Domnului.”

Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”, mi-a răspuns.

           Am început să-l implor: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ ca să mă pocăiesc.”

Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar cu o condiţie: să spui şi celorlalţi tot ce-ai văzut şi ai auzit aici.”

              Am căzut în genunchi şi am făgăduit că aşa voi face. Şi în aceeaşi clipă am simţit o bucurie în suflet, îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu s-a sălăşluit în inima ta, însă ai făgăduit să-l dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de încurcături prosteşti şi nu-ţi vei îndeplini făgăduinţa, te vei întoarce în locul hărăzit ţie. Voi fi mereu lângă tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle.”

           Şi iarăşi m-am trezit în patul meu. Am sărit în picioare văzându-l pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate. Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic, Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut, trecând prin perete. Iarăşi am ieşit pe hol, aflându-mă într-o stare de entuziasm. Surorile s-au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută într-un răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchi înaintea lor, le-am promis că din această clipă mă voi schimba complet.

        Trebuie să mai adaug că nici un fel de îngrozire de pe pământ nu se poate asemui cu groaza încercată de mine în viaţa de dincolo. Până-n ziua de astăzi, vorbesc tot timpul despre cele văzute de mine cu orişicine fără să şovăi. Amin.

sursa: traditiaortodoxa.wordpress.com

Read more »

Duminica Ortodoxiei-primul pas catre Inviere

           Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Pasti, a fost instituita de catre Sinodul de la Constantinopol (843) ca sarbatoare ce subliniaza biruinta dreptei credinte asupra iconoclasmului si, in general, asupra tuturor ereziilor.

            Iubiti frati! Cuvantul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie sa inceapa, in chip firesc, cu intrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar; Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El; Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu, prin daruirea harului Atotsfantului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevarat. Duhul este slava crestinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

           Nu este Ortodoxie in invataturile si filosofarile omenesti: in ele domneste stiinta cu nume mincinos, care e roada a caderii. Ortodoxia este invatatura Sfantului Duh, data de
Dumnezeu oamenilor spre mantuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mantuire. „Cine voieste sa se mantuiasca, mai inainte de toate se cade lui sa tina credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul intreaga si fara de prihana, fara nici o indoiala, va pieri pe veci”.

          Comoara de mult pret este invatatura Sfantului Duh! Ea e predanisita in Sfanta Scriptura si in sfanta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este invatatura
Sfantului Duh! In ea e chezasia mantuirii noastre. De mult pret, cu neputinta de inlocuit, neasemuita pentru fiecare dintre noi e fericirea sortii noastre vesnice: tot atat de pretioasa, mai presus de orice pret, este si chezasia fericirii noastre vesnice – invatatura Sfantului Duh. Spre a pastra in noi aceasta chezasie, Sfanta Biserica insira astazi, in auzul tuturor, invataturile nascute si raspandite de satana, prin care se vadeste vrajmasia fata de Dumnezeu, care se impotrivesc mantuirii noastre si cauta sa ne-o rapeasca. Ca pe niste lupi rapitori, ca pe niste serpi aducatori de moarte, ca pe niste hoti si ucigasi, Biserica infiereaza aceste invataturi; pazindu-ne de ele si chemandu-i sa iasa din taramul pierzaniei pe cei amagiti de ele, ea da anatemei aceste invataturi si pe cei ce se tin de ele cu indaratnicie.

             Cuvantul anatema inseamna indepartare, lepadare. Cand Biserica da anatemei o invatatura, asta inseamna ca invatatura cu pricina cuprinde hula asupra Sfantului Duh, si pentru mantuire este de trebuinta ca ea sa fie lepadata si indepartata cum este indepartata otrava de mancare. Cand este dat anatemei un om asta inseamna ca omul cu pricina si-a insusit cu hotarare invatatura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mantuire pe sine si pe semenii sai, carora le impartaseste felul sau de a gandi. Cand cineva se hotaraste sa paraseasca invatatura hulitoare si sa primeasca invatatura pe care o tine Biserica Ortodoxa, el e indatorat, dupa randuielile Bisericii Ortodoxe, sa dea anatemei invatatura mincinoasa pe care o tinea pana atunci si care il tinea in pierzare, instrainandu-l de Dumnezeu, facandu-l sa ramana vrajmas lui Dumnezeu, hulitor al Sfantului Duh, partas al satanei. Insemnatatea anatemei este de doctorie duhovniceasca a Bisericii impotriva unei boli a duhului omenesc, boala care pricinuieste moarte vesnica. Pricinuiesc moarte vesnica toate invataturile omenesti care vara in credinta filosofarea proprie, scoasa din stiinta cu nume mincinos, din cugetarea trupeasca – aceasta mostenire de obste a duhurilor cazute si a oamenilor, in invatatura de Dumnezeu descoperita despre Dumnezeu. Filosofarea omeneasca amestecata in invatatura credintei crestinesti se numeste erezie, iar urmarea acestei invataturi – rea credinta.

             Apostolul insira intre faptele trupesti si ereziile (Galateni 5, 20). Ele tin de faptele trupesti prin obarsia lor, cugetarea trupeasca, care este moarte, care este vrajmasie fata de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, ca nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele tin de faptele trupesti prin urmarile lor. Instrainand duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei in pacatul de capetenie al acestuia – hula impotriva lui Dumnezeu, ele il supun robiei patimilor, ca pe un parasit de Dumnezeu, ca pe un lasat in voia propriei lui firi cazute, intunecatu-s-a inima lor cea neintelegatoare, spune Apostolul despre inteleptii care s-au abatut de la adevarata cunoastere de Dumnezeu: zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit… au mutat adevarul lui Dumnezeu intru minciuna… pentru aceea i-a si dat pe ei Dumnezeu intru patimi de ocara (Romani l, 21-22, 25-26). „Patimi de ocara” sunt numite feluritele patimi curvesti. Purtarea ereziarhilor era dezmatata: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfranat. Cand cartea lui de cantece, „Thalia”, a fost citita la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Parintii Sinodului si-au astupat urechile, nevoind sa auda cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicand sa ii treaca prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsa. 

            Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a ramas numai marturia istorica despre faptul ca aceasta lucrare era plina de un dezmat crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrari ale ereziarhilor din vremurile noi: in ele cumplita hula impotriva lui Dumnezeu este unita si amestecata cu un dezmat crunt, neomenesc. Fericiti cei care niciodata n-au auzit si n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

            Ereziile, fiind fapte trupesti, roade ale cugetarii trupesti, sunt nascocite de catre duhurile cazute. „Fugiti de ereziile cele fara de Dumnezeu”, spune Sfantul Ignatie Teoforul, „caci sunt nascocire a diavolului, a sarpelui, incepatorului rautatii”. Nu trebuie sa ne miram de asta: duhurile cazute s-au coborat din inaltimea vredniciei duhovnicesti si au cazut in cugetarea trupeasca mai mult decat oamenii. Oamenii au putinta sa treaca de la cugetarea trupeasca la cea duhovniceasca; duhurile cazute sunt lipsite de aceasta putinta. Oamenii nu sunt supusi unei atat de puternice inrauriri a cugetarii trupesti, fiindca in ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum in duhuri, de cadere. In oameni, binele este amestecat cu raul, si ca atare este netrebnic; in duhurile cazute domneste si lucreaza numai raul. 

            Cugetarea trupeasca a dobandit in privinta duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzatoare si deplina pe care o putea atinge. Pacatul lor de capetenie este ura inversunata fata de Dumnezeu, ce se vadeste printr-o infricosatoare si necontenita hula impotriva Lui. Ele s-au trufit inaintea lui Dumnezeu insusi; au prefacut supunerea fata de Dumnezeu, care este fireasca pentru zidire, intr-o neincetata lucrare impotriva Lui, intr-o neincetata vrajmasie. 

            Din aceasta pricina, caderea lor este adanca si rana mortii vesnice cu care sunt ele ranite este cu neputinta de tamaduit. Patima lor de capetenie este trufia; ele au o monstruoasa si prosteasca slava desarta; afla placere in toate felurile pacatului, petrec necontenit in acestea, trecand de la un pacat la altul. Ele se tarasc si in iubirea de argint, si in imbuibarea pantecelui, si in preacurvie. Neavand putinta de a savarsi pacatele trupesti cu trupul, duhurile cazute le savarsesc cu inchipuirea si cu simtirea; ele au impropriat firii netrupesti pacatele proprii trupului; ele au dezvoltat in sine pacatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decat pot fi acestea dezvoltate intre oameni. 

           A cazut din cer, spune Prorocul despre heruvimul cazut, luceafarul cel ce rasarea dimineata, zdrobitu-s-a pe pamant. Tu ai zis intru cugetul tau: in cer ma voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preainalt. Iar acum in iad te vei pogori, si in temeliile pamantului… fi-vei lepadat in munti ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

            Duhurile cazute, purtand in sine temeiul tuturor pacatelor, se straduiesc sa-i atraga in toate pacatele pe oameni, cu scopul si cu setea de a-i da pierzarii. Ele ne atrag in felurita desfatare a trupului, in iubirea de castig, in iubirea de slava, zugravindu-ne in culorile cele mai vii si mai atragatoare obiectele acestor patimi. Ele se straduiesc sa ne atraga mai ales in trufie, din care odraslesc precum verdeturile din seminte vrajmasia fata de Dumnezeu si hula impotriva Lui. Pacatul hulei impotriva lui Dumnezeu, care alcatuieste miezul tuturor ereziilor, este pacatul cel mai greu, care este propriu duhurilor cazute si alcatuieste insusirea lor cea mai aparte. Duhurile cazute se straduiesc sa acopere toate pacatele cu o masca placuta, numita in scrierile ascetice ale Parintilor indreptatiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii sa fie amagiti mai lesne, sa se invoiasca mai usor la primirea pacatului. La fel fac ele si cu hula impotriva lui Dumnezeu: se straduiesc sa o acopere cu nume marete, cu o retorica pompoasa, cu o filosofie elevata. Cumplita arma sunt in mainile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare intregi, rapindu-le fara ca acelea sa bage de seama crestinismul, inlocuind crestinismul cu o invatatura hulitoare, impodobind aceasta invatatura ucigasa cu numele de crestinism purificat, adevarat, restaurat. 

                Erezia este un pacat savarsit, in primul rand, cu mintea. Acest pacat, fiind primit de minte, se impartaseste duhului, se revarsa asupra trupului, spurca chiar trupul nostru, ce are putinta de a primi sfintire din impartasirea cu harul dumnezeiesc si de a se spurca si molipsi prin impartasirea cu duhurile cazute. Acest pacat este cu greu bagat de seama si anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine crestinismul, si ca atare prinde lesne in cursele sale simplitatea, nestiinta, marturisirea nepasatoare si superficiala a crestinismului. Au fost prinsi de erezie pentru o vreme Preacuviosii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan si alti cativa bineplacuti lui Dumnezeu.

               Daca sfintii barbati care si-au dus viata numai si numai cu grija mantuirii nu au putut pricepe dintr-o data hula ascunsa sub o masca frumoasa, ce sa mai spunem de cei care-si duc viata in griji lumesti, avand despre credinta o conceptie neindestulatoare, cu totul neindestulatoare? Cum sa recunoasca acestia erezia aducatoare de moarte, daca ea li se infatiseaza sub masca intelepciunii, dreptatii si sfinteniei? Iata pricina pentru care obsti crestine intregi si popoare intregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeasi pricina este foarte anevoioasa intoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decat intoarcerea din necredinta si idolatrie. 

            Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute si oprite decat cele mai putin indepartate de credinta ortodoxa si, ca atare, mai ascunse, imparatul roman cel intocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistola Sfantului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat in vileag pe ereziarhul Arie, indemnandu-l sa inceteze cearta ce strica pacea din pricina unor cuvinte desarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit desarte era tagaduita Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit crestinismul47. 

             Astfel, si intr-un barbat sfant, ravnitor al dreptei credinte, nestiinta a fost amagita printr-o cursa a ereziei pe care el nu a putut sa o priceapa.

              Erezia, fiind pacat greu, pacat de moarte, se vindeca usor si hotarator – ca pacat al mintii -prin darea ei nefatarnica, din toata inima, anatemei. Sfantul Ioan Scararul a zis: „Sfanta Biserica soborniceasca ii primeste pe eretici cand ei dau anatemei fara fatarnicie erezia lor, si indata ii invredniceste de Sfintele Taine; iar pe cei cazuti in curvie, chiar daca  isi marturisesc si parasesc pacatul, porunceste, urmand apostolestilor randuieli, sa fi despartiti de Sfintele Taine pentru multi ani”. 

              Urma lasata de pacatul trupesc ramane in om si dupa marturisirea pacatului, si dupa parasirea lui; urma lasata de erezie e nimicita indata dupa lepadarea ei. Fara aceasta doctorie, otrava hulei impotriva lui Dumnezeu ramane in duhul omenesc si nu inceteaza a-l clatina cu nedumeriri si indoieli pricinuite de impreuna-simtirea netaiata din radacina fata de erezie; raman ganduri ce se ridica impotriva intelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5)50, ce fac anevoioasa mantuirea pentru cel tinut in legaturile lor, tinut in legaturile nesupunerii si impotrivirii fata de Hristos, pentru cel ce ramane in impartasire cu satana. Doctoria anatemei a fost intotdeauna socotita ca neaparat trebuincioasa de catre Sfanta Biserica in privinta cumplitei boli a ereziei. Cand Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind sa se indreptateasca in privinta invinuirilor aruncate asupra lui, Parintii i-au cerut ca mai intai de toate sa-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie.

             Teodorit, care se lepadase de Nestorie, dar nu asa de hotarat cum se lepadase de el Biserica, a vrut sa dea lamuriri. Parintii i-au cerut iarasi sa dea anatemei cu hotarare, fara alte explicatii, pe Nestorie si invatatura acestuia. Teodorit a vrut din nou sa dea lamuriri, insa Parintii au cerut iarasi ca el sa dea anatemei pe Nestorie, amenintand ca altminteri il vor socoti eretic pe insusi Teodorit.

Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie si a tuturor invataturilor eretice ale acelei vremi. Parintii au dat slava lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit pastor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut sa dea lamuriri, caci lepadase din sufletul sau pricinile care il faceau sa simta nevoia de a da lamuriri. 

               Asa stau lucrurile intre duhul omenesc si infricosatoarea boala a ereziei. Auzind astazi amenintatoarea vestire a doctoriei duhovnicesti, sa o primim cu intelegere adevarata si, dand-o sufletelor noastre, sa lepadam fara fatarnicie si in chip hotarator acele pierzatoare invataturi pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mantuirea noastra. Chiar daca le-am lepadat intotdeauna, sa intarim glasul prin care le leapada Biserica. Libertatea, usurimea, puterea duhovniceasca pe care le vom simti negresit in noi ne marturisesc dreptatea acestei lucrari bisericesti si adevarul invataturii vestite in ea.

Biserica vesteste: „Pe cei care robesc intelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire si se nevoiesc pentru ea ii fericim si ii laudam; pe cei care se impotrivesc adevarului, daca nu s-au pocait inaintea Domnului, noi, asteptand intoarcerea si pocainta lor, daca nu au voit sa urmeze Sfintei Scripturi si Predanii a Bisericii, ii indepartam si ii dam anatemei”.

„Celor care tagaduiesc fiintarea lui Dumnezeu si spun ca aceasta lume este de sine fiitoare, ca totul se savarseste in ea fara purtarea de grija a lui Dumnezeu: anatema”.
„Celor care spun ca Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaintelept, Atoatestiutor si rostesc hule de acest fel: anatema”. „Celor care cuteaza a spune ca Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinta si de o cinste cu Tatal, si nici Duhul Sfant; care nu marturisesc ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt un singur
Dumnezeu: anatema”. „Celor care isi ingaduie a spune ca pentru mantuirea si curatirea noastra de pacate nu sunt de trebuinta venirea in lume dupa trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea si invierea: anatema”.

„Celor care nu recunosc rascumpararea prin har, cea propovaduita de Evanghelie, ca singurul mijloc de indreptatire a noastra inaintea lui Dumnezeu: anatema”. „Celor care cuteaza a spune ca Prea Curata Fecioara Maria nu a fost mai inainte de nastere, intru nastere si dupa nastere Fecioara: anatema”. „Celor care nu cred ca Sfantul Duh i-a inteleptit pe Proroci si pe Apostoli, ca prin ei ne-a vestit noua adevarata cale spre mantuire, dand marturie despre ea prin minuni, ca El si acum salasluieste in inimile crestinilor credinciosi si adevarati, povatuindu-i la tot adevarul: anatema”.

„Celor care tagaduiesc nemurirea sufletului, sfarsitul veacului, judecata ce va sa fie si rasplatirea vesnica in ceruri pentru faptele bune, precum si osandirea pentru pacate: anatema”. „Celor care tagaduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”. „Celor care tagaduiesc soboarele Sfintilor Parinti si cele predanisite de catre dansii, ce impreuna-glasuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind pazite cu evlavie de Biserica drept slavitoare si soborniceasca: anatema”.

        Adevarul dumnezeiesc S-a inomenit spre a ne mantui prin Sine pe noi, cei pierduti in urma primirii si insusirii minciunii aducatoare de moarte. De veti ramane in cuvantul Meu, vesteste El, de veti primi invatatura Mea si veti ramane credinciosi ei, cu adevarat ucenici ai Mei sunteti; si veti cunoaste Adevarul, si Adevarul va va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). A ramane credincios invataturii lui Hristos poate numai acela care leapada si va lepada cu hotarare toate invataturile care au fost, sunt si vor fi nascocite de duhurile lepadate si de oamenii lepadati, invataturi vrajmase invataturii lui Hristos, invataturii lui Dumnezeu, care pun in primejdie intregimea si curatia ei. „Nestirbita in intregime este pastrata invatatura de Dumnezeu descoperita numai si numai in sanul Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Amin.

  

                                                            Sfantul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod si Penticostar




preluat de pe site-ul http://apologeticum.wordpress.com

Read more »