Mana arhanghelului Mihail-Lectia de Anatomie Teandrica

Un film exceptional realizat de catre Mugur Vasiliu impreuna cu Profesorul si pictorul Sorin Dumitrescu despre teologia icoanei.

Read more »

Iconarul fara maini si picioare

          Nascut olog, fara maini si picioare, a ajuns unul din marii pictori de icoane din Rusia. Pentru credinta si arta sa minunata, Grigorii Juravlev a fost propus pentru sanctificare *

            Exista oameni a caror soarta, chiar din primele clipe de viata, trece dincolo de puterea de intelegere a unui muritor de rand. Inca din momentul nasterii par a purta pecetea unui destin calauzit de un har nepretuit: cel al credintei. Viata li se asterne lin si clar, fara sovaiala, fara ezitari. Ei merg inainte, catre lumina, fara sa se abata din drum.
        Un asemenea om s-a nascut, in urma cu mai bine de 150 de ani, intr-un sat din vestul Rusiei, in regiunea Samara. Viata lui Grigorii Juravlev pare o intruchipare perfecta a expresiei "puterea lui Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste". Caci nefericitul copil, desi nascut cu o malformatie

cumplita, a fost unul din cei mai fericiti oameni de pe pamant.
            Si poate nu gresim daca afirmam ca Grigorii Juravlev a trait asa cum este de datoria oricarui crestin sa o faca. El a trait pentru a implini darurile prin care Creatorul vorbeste in alcatuirea fiecarui om: a trait in bunatate, in dreptate, in adevar si in credinta. Tocmai pentru ca soarta lui sa nu fie uitata, el a fost harazit cu un talent ce nu este dat tuturor: acela de a picta. El a slefuit pana la perfectiune acest talent si l-a inapoiat Creatorului.

              Predictiile unui preot de tara

Grigorii Juravlev si fratele sau, Afanasie

            Grigorii s-a nascut fara maini si picioare, in anul 1858, in satul Utevka. In vremea aceea mai existau oameni care inca traiau cu frica lui Dumnezeu si nu ucideau copiii care se nasteau schiloditi, asa cum se intampla uneori.
            In izba din barne de lemn, mama lui Grigorii si-a plans durerea si s-a rugat pentru pruncul atat de chinuit pe care il adusese pe lume. Unchiul Ioachim a sfatuit-o sa dea copilul tiganilor: "Ce copil este asta, fara maini, fara picioare, doar gura are! Nu are loc in lumea asta. Doar tiganii, la iarmaroc, pot scoate ceva bani cu el! Ii va fi mai bine acolo." Dar mama lui Grigorii nu a putut savarsi un asemenea pacat. "Trebuie sa aiba o familie. Domnul nu ne va abandona!".
Preotul satului a botezat copilul dupa toate randuielile si le-a spus parintilor cu blandete: "Domnul s-a uitat la robul sau si lumina a pogorat in sufletul acestui copil. Gura nu ne este data doar pentru a manca, ci cu ea se pot savarsi multe lucruri minunate. Desi pare neajutorat acum, cu aceasta gura, el va va hrani pe toti!".

"Aceasta icoana a fost
pictata in intregime cu dintii"

Timpul a trecut si Grisa, in ciuda handicapului sau, a crescut vesel si plin de viata. Din suferintele lui fizice i s-au nascut in inima cele mai duioase sentimente, iar in ratiunea lui au incoltit cele mai ascutite ganduri. Mintea lui aparent imatura a patruns in esenta lucrurilor si a evenimentelor. Oamenii erau impresionati de faptul ca baiatul niciodata nu se simtea descurajat, ii placea sa cante si sa glumeasca!
Bunicul il ducea pe umeri in fiecare duminica la biserica, iar Grisa se uita la icoane zambind si spunea: "Vreau si eu sa fac asta". Bunicul suferea cand auzea glasciorul sau nevinovat. Il inchina, il ajuta sa sarute icoanele, il mangaia pe cap si pleca abatut spre casa.
Dar Grisa prinsese drag de preot si de icoanele care luminau biserica. Cand il scoteau pe tapsan, la aer, copilul, spre mirarea tuturor oamenilor, se rostogolea la vale, condus de o forta irezistibila, pana in Casa Domnului. Statea acolo ore in sir si cerceta atent fiecare chip de sfant, fiecare scena din Biblie, pictata pe peretii bisericii.

          Cu penelul in dinti

          Intr-o zi, pe cand era in curtea din fata casei, Grisa s-a tarat pe burta, a apucat in dinti un betisor si a inceput sa deseneze in praf tot ce vedea. Desenele lui erau extrem de expresive si patrundeau intr-un mod straniu in esenta lucrurilor. El vedea ceva ce altii nu vedeau. Atunci bunicul l-a dus la scoala si Grisa, cu o rabdare si vointa neomeneasca, a invatat sa scrie, cu creionul in dinti.  

         A urmat cursurile scolii din sat, pana la moartea bunicului sau. Acum nu mai avea cine sa il care la scoala, iar Grigorii a inceput sa studieze acasa, singur. Pentru ca era primul din clasa si pentru ca era inzestrat cu un talent deosebit, invatatorul a mers la guvernatorul regiunii Samara pentru a-i solicita ajutorul.
Astfel a ajuns Grisa la gimnaziul din Samara, unde a devenit un elev remarcabil. Pentru ca avea un suflet bun si o minte sclipitoare, colegii il ajutau, inconjurandu-l cu afectiune. Pe langa cursurile gimnaziale, Grigorii a avut norocul sa fie ucenic in atelierul unui iconar vestit din oras. Cand a intrat pentru prima data in atelier si a simtit mirosul de ulei de in, de lemn si lac, Grigorii a avut sentimentul ca aici este acasa. Inceputul a fost greu, maestrul iconar fiind foarte exigent si riguros. Treptat, cu pensula in dinti, Grigorii a invatat "alfabetul" picturii icoanelor.
        Dupa cativa ani, a sustinut in atelier un examen de absolvire. Trebuia sa realizeze o icoana destul de complexa, in cateva ore. Pentru el, o asemenea lupta cu timpul insemna o incordare cumplita: lacrimi i se scurgeau pe obraji, iar gatul si ceafa il dureau ingrozitor. Dupa trei ore de munca titanica, Grisa terminase icoana. Ochii sai inrositi de durere exprimau o fericire suprema. 

Era o adevarata capodopera! Profesorul iconar a privit lucrarea si a dat aprobator din cap. In acelasi moment, Grisa s-a prabusit pe podea intr-un spasm al musculaturii. Tinea pensula intre dintii pe care nu putea sa-i desclesteze. A fost nevoie sa se aduca prosoape fierbinti pentru a-i scoate penelul din gura. Profetiile preotului de la nasterea sa incepeau sa capete contur.

Icoana pentru tar

          La 22 de ani, Grigorii s-a intors in Utevka sa natala, unde a inceput sa picteze icoane la comanda, pentru boierii bogati. Veneau oameni din toate colturile Rusiei, iar unii plateau bani grei pentru o asemenea opera de arta. Se spunea ca Grigorii are har de la Dumnezeu si ca icoanele sale sunt miraculoase, pentru ca fara ajutorul Domnului nici un om nu poate picta cu gura, atat de frumos.
           In prezent s-au descoperit icoane ale artistului chiar si in afara granitelor tarii. Una dintre ele a fost gasita intamplator, in 1985, in Bosnia. Pe verso, semnat de iconar, sta scris: "Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii de catre taranul fara maini si picioare, Grigorii Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara".
          Exista o inregistrare in arhivele orasului Samara conform careia, in 1884, Juravlev a apelat la guvernatorul orasului, acelasi care il ajutase sa isi termine studiile. Realizase o icoana a Sfantului Nicolae si dorea sa o ofere tareviciului Nicolae, viitorul tar. Astfel, prin intermediul guvernatorului, el a trimis tarului o scrisoare: "Inaltimea Voastra Imperiala, va scrie Grigorii Juravlev cu umilinta si smerenie...         Doresc sa Va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am pictat-o cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si picioare. Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume. Desi schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta, potrivit poruncii Domnului."
Impresionat, tarul Alexandru al III-lea l-a invitat pe Grigorii Juravlev la palatul imperial din Sankt Petersburg. Aici, pictorul a realizat un portret al familiei Romanov. Tarul a fost atat de fascinat de lucrarea realizata, incat i-a oferit artistului o pensie lunara pe viata de 25 de ruble de aur. Din ordin imperial, Grigorii a primit si o troica pentru a se putea deplasa, dar in marinimia lui, acesta a oferit-o comunitatii satului. Mereu vesel si puternic, Grigorii ii sustinea si ii ajuta cat putea, in acele vremuri de restriste.

          Martiriul

          In anul urmator vizitei la palat, in locul bisericii modeste din satul Utevka a inceput constructia unui maret templu de piatra, catedrala Sfanta Treime, sub supravegherea directa a lui Grigorii Juravlev. Dupa planurile sale s-au realizat toate frescele, iar el s-a oferit sa picteze peretii si cupola bisericii.

Mormantul lui Grisa Juravlev
           Zile in sir a petrecut, ajutat de fratele lui, Afanasie, pentru a realiza fresca "Miracolul aparitiei Sfintei Treimi de la stejarul din Mamvri al patriarhului Avraam". Aceasta imagine este o copie fidela a celebrei icoane a lui Andrei Rubliov.

            Cumplit de grea a fost munca la cupola bisericii. Tema religioasa a fost aleasa de catre pictor: Sfanta Treime si cei sapte arhangheli. Sub tavan, atarnat in chingi, Grigorii lucra sfarsit de oboseala si durere. Pe spate, intre omoplati, avea rani adanci, ca niste stigmate. Vopseaua ii cursese in ochi si Grigorii aproape si-a pierdut vederea. Buzele i s-au crapat, iar dintii din fata i s-au macinat. Strigatul in rugaciune catre Maica Domnului i-a dat forta de a desavarsi aceasta teribila lucrare. Cand se aseza seara la masa, nu putea manca de durere, iar familia ii spunea: "Esti un martir Grisa, esti martirul nostru!".
           Si asa, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an, cu credinta, smerenie si sacrificiu de sine, Grigorii a reusit sa finalizeze interiorul bisericii. In 1892, Biserica Sfanta Treime a fost sfintita. Toti locuitorii satului Utevka au asistat cu piosenie la prima slujba de preamarire a Domnului Dumnezeu si s-au rugat pentru cel care muncise cu toata forta credintei sale la desavarsirea acestei lucrari.

          Iata omul!

           In 1916, in timpul Primului Razboi Mondial, Grigorii a cazut intr-o stare de tristete profunda. Bolnav fiind, el a avut o revelatie: in curand vor veni vremuri grele, cand nimeni nu va mai avea nevoie de el si nici de icoanele lui. La scurt timp, predictia lui s-a adeverit. Secolul XX a fost pentru Rusia unul al durerii, al crimelor monstruoase, al autodistrugerii, toate generate de un ateism feroce. Insa satul Utevka, din districtul Neftegorsk, parea sa fi fost mangaiat si ocrotit de pronia milostiva impotriva urgiilor nemiloase ale comunismului. Aici, ca printr-un miracol ceresc, biserica a supravietuit, desi peste tot bisericile erau daramate in mod barbar. In 1934, autoritatile sovietice au demolat turnul-clopotnita. Icoanele din biserica au fost smulse de pe pereti si duse in cimitir, pentru a fi incendiate. In aceeasi noapte, localnicii au reusit sa sustraga icoanele si sa le ascunda. Astfel a fost salvata o mare parte din creatia artistului, care acum apartine patrimoniului national.

           Slava Domnului, Grigorii nu a mai vazut dezastrele si instrainarea care s-au abatut asupra Rusiei. El a murit inainte de inceperea revolutiei bolsevice. A fost ingropat in curtea bisericii unde isi revarsase preaplinul harului sau, silindu-si trupul vlaguit sa il asculte cu pretul unei suferinte de neinchipuit. 

          Se odihneste vegheat de chipurile sfintilor pe care le-a zugravit cu atata maiestrie, incat par a fi tesute din raze de soare. La mormantul lui este o cruce simpla, pe care sta scris: "Ecce homo" - "Iata omul". Acestea sunt cuvintele lui Pilat din Pont, la vederea chinurilor Mantuitorului Iisus, si pot fi repetate, cu indreptatire, la capatul unui destin neasemuit, ca cel al lui Grigorii Juravlev.
           Astazi, in biserica arde flacara nestinsa a credintei, sub privirile ocrotitoare ale sfintilor zugraviti pe pereti. In ultimii ani, locuitorii regiunii au donat bisericii icoanele mostenite de la stramosi, icoane pictate de Grigorii Juravlev. Din Kazahstan s-a adus icoana "Sfintii Chiril si Metodiu", iar de la Moscova va sosi icoana "Sfantul Leon, Papa al Romei". Preotul paroh actual, Anatolii Kopaci, a depus eforturi mari pentru restaurarea bisericii, monument de patrimoniu, si pentru a aduce in satul natal al pictorului intreaga sa opera. Parintele Anatolii a supus atentiei Bisericii ruse canonizarea lui Grigorii Juravlev, pentru sfintenia vietii lui si virtutile savarsite pana la eroism si sacrificiu de sine.

Natasa Galche

 sursa 

http://www.formula-as.ro

Read more »

Icoana este o fereastră spre Dumnezeu

        Icoana înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel adânc.

         Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

          În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.

          Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.

Iisus Hristos Pantocrator. Frescă din Catedrala ,,Schimbarea la faţă a Domnului” din Novgorod

Teofan Grecul, secolul al XIV-lea

            Cuvântul ,,icoană” este de origine greacă (eikon), însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul ,,plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce ,,a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.

         De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii.

          Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină - urmând canoanele - nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.

          În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.

Read more »

Cum trebuie sa fie icoana? de Arhiepiscop Ioan Maximovici

Un discurs despre iconografie 

  

         Iconografia s-a născut în ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a şters faţa cu o pânză, imprimându-şi pe aceasta chipul Său dumnezeiesco-uman. Potrivit tradiţiei, Evanghelistul Luca a pictat chipul Maicii Domnului; şi, de asemenea, potrivit tradiţiei, astăzi există încă multe icoane pictate de el. Ca un adevărat pictor, el nu a pictat numai primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi pe cele ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi poate că şi altele care nu s-au păstrat.

        Astfel s-a născut iconografia. Apoi, a urmat o pauză. Creştinătatea era aspru prigonită: tot ceea ce amintea de Hristos era distrus şi supus batjocurii. De aceea, în timpul prigoanelor, iconografia nu s-a dezvoltat, dar creştinii au încercat să transpună în simboluri ceea ce doreau să exprime. Hristos era zugrăvit ca Bunul Păstor şi, de asemenea, sub înfăţişarea unor personaje din mitologia păgână. El era reprezentat şi sub forma viţei de vie, după cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 1, 5). Era acceptată zugrăvirea lui Hristos sub formă de peşte, deoarece, dacă cineva scria în limba greacă cuvintele ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” şi apoi aşeza împreună iniţialele acestor cuvinte, descoperea că a format cuvântul grecesc ,,ICHTHYS” – peşte. Şi astfel, creştinii desenau un peşte, spre aducerea aminte a acestor cuvinte, cunoscute celor care credeau în Mântuitorul. Cu timpul, păgânii au aflat aceasta şi imaginea peştelui le-a devenit suspectă.

Sfânta Mahramă

După biruinţa împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, când creştinilor li s-a dat libertate, creştinismul a înnoit cu repeziciune Imperiul Roman, luând locul păgânismului. Atunci iconografia a înflorit pe deplin. Primele Sinoade Ecumenice rânduiau deja canoane cu privire la iconografie. În unele imnuri bisericeşti, ce se cântă şi astăzi, era pomenită iconografia.

Dar ce sunt icoanele ? Icoanele întruchipează unirea dintre pictură şi acele simboluri şi lucrări artistice care au înlocuit icoanele în timpul prigoanelor. Icoana nu este o simplă reprezentare, un portret. În ultimul se înfăţişează numai trupul, în vreme ce o icoană trebuie să amintească oamenilor de latura duhovnicească a persoanei zugrăvite.

         Creştinismul este viaţa lumii. Hristos a întemeiat Biserica pentru a însufleţi, a transfigura lumea, a o curăţi de păcat şi a o aduce la starea în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost întemeiat pe pământ şi lucrează pe pământ, dar cu pilonii săi ajunge la ceruri; creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă din Biserica pământească către cea cerească. De aceea, simpla reprezentare care redă trăsăturile pământeşti ale unui chip nu este o icoană. Chiar o imagine fidelă a alcătuirii fizice nu semnifică nimic. O persoană poate fi foarte frumoasă în exterior, dar, în acelaşi timp, poate fi foarte rea. 

        Pe de altă parte, poate fi foarte urâtă şi, în acelaşi timp, un exemplu de virtute. Iar o icoană trebuie să înfăţişeze ceea ce vedem cu ochii, păstrând însuşirile formei trupului, deoarece, în această lume, sufletul acţionează prin intermediul trupului, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie îndreptată către esenţa duhovnicească, lăuntrică. Sarcina iconarului este, prin urmare, aceea de a reda cât mai fidel acele însuşiri duhovniceşti graţie cărora sfântul a intrat în Împărăţia cerurilor, prin care a câştigat cununa nestricăciunii de la Dumnezeu, căci adevărata menire a Bisericii este mântuirea sufletului omenesc. Cele pământeşti pier când trupul este aşezat în mormânt, dar sufletul îşi continuă drumul spre alte tărâmuri.

          Când lumea se va sfârşi, în flăcări, va apărea un pământ nou şi un cer nou, după cum spune Sfântul Ioan Teologul, căci el întrezărise deja cu ochii sufletului său Noul Ierusalim, descris atât de limpede în sfânta sa Apocalipsă. Domnul a venit ca să pregătească lumea pentru această renaştere duhovnicească. Iar pentru a ne pregăti noi înşine pentru această nouă împărăţie, trebuie să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru acele seminţe ale păcatului care au pătruns în sânul omenirii prin căderea strămoşilor noştri în păcat, desfigurând vechea noastră fire, ce era înzestrată cu har; şi trebuie să sădim înlăuntrul nostru acele virtuţi pe care aceia le-au pierdut prin cădere. Idealul creştinului este de a se transforma zilnic, de a se desăvârşi zilnic, şi tocmai acesta este lucrul exprimat de icoanele noastre.

Amintindu-ne de sfânt şi de nevoinţele lui, icoana nu îl prezintă pe sfânt aşa cum era el pe pământ.       

         Icoana descrie lupta sa duhovnicească, lăuntrică; ea zugrăveşte cum a ajuns sfântul în acea stare în care acum este considerat un înger pe pământ, un om ceresc. Acesta este modul în care sunt reprezentaţi Maica Domnului şi Iisus Hristos. Icoanele trebuie să dezvăluie acea sfinţenie suprafirească de care s-au pătruns sfinţii. Domnul Iisus Hristos este unirea a tot ceea ce este omenesc şi a tot ceea ce este dumnezeiesc; şi atunci când este reprezentat într-o icoană,            

         Mântuitorul trebuie pictat astfel încât noi, cei care o privim, să simţim că El este un om, om adevărat, dar, în acelaşi timp, mai presus de om, pentru a nu ne apropia de El aşa cum ne apropiem de un trecător sau de o cunoştinţă. Trebuie să simţim că El este Cel apropiat nouă, Domnul nostru care este milostiv faţă de noi şi, în acelaşi timp, Judecător care inspiră veneraţie, ce vrea să Îl urmăm şi doreşte să ne călăuzească în Împărăţia cerurilor. Nu trebuie să ignorăm nici una dintre perspective, nu trebuie nici să zugrăvim doar aspectul duhovnicesc al sfântului, neglijând modul în care a arătat el cât timp a trăit pe pământ. Aceasta ar fi, de asemenea, o extremă. 

           Toţi sfinţii trebuie reprezentaţi înfăţişându-le trăsăturile individuale cât mai fidel posibil – soldaţii trebuie pictaţi înveşmântaţi pentru bătălie, sfinţii ierarhi în veşmintele lor arhiereşti. Nu este corect să îi pictăm pe episcopii din primele veacuri îmbrăcaţi în sacos, deoarece în acea vreme, episcopii purtau felon şi nu sacos, dar, totuşi, aceasta nu este o greşeală atât de mare, căci este mult mai bine să săvârşeşti o eroare în cele pământeşti decât în cele duhovniceşti, să ignori latura duhovnicească.

           Căci este foarte grav când totul este corect din punct de vedere fizic, trupesc, dar sfântul apare ca un om obişnuit, ca şi cum ar fi fost fotografiat, complet lipsit de cele duhovniceşti. În acest caz, reprezentarea nu poate fi considerată icoană. Uneori se iroseşte multă atenţie pentru ca icoana să fie foarte frumoasă. Dacă aceasta nu este în dauna celor duhovniceşti, este un lucru bun, dar dacă frumuseţea ne abate atenţia în asemenea măsură încât uităm ce este cu adevărat important – mântuirea sufletului, ridicarea sufletului către înălţimile duhovniceşti – frumuseţea picturii este deja dăunătoare. Aceasta nu poate fi considerată icoană, ci doar pictură; poate fi foarte frumoasă, dar nu este icoană.

             Icoana este o imagine care ne înalţă cu gândul către un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu, sau ne ridică la ceruri, sau dă naştere unui sentiment de pocăinţă, smerenie, rugăciune, sau unui sentiment că trebuie să ne închinăm în faţa acestei imagini. Valoarea unei icoane stă în faptul că atunci când ne apropiem de ea, vrem să ne rugăm cu evlavie înaintea ei. Dacă imaginea naşte acest sentiment atunci ea este o icoană.

             Iată ce căutau, plini de râvnă, iconarii noştri – acei iconari de demult, de dinainte de creştinarea Rusiei şi care au fost mulţi la număr, ca şi iconarii noştri ruşi, începând cu venerabilul Alipie al Pecerskăi, care a pictat multe icoane ale Maicii Domnului, dintre care unele mai există încă. Aceste icoane minunate, care continuau tradiţia bizantină de zugrăvire a icoanelor, ce inspiră pocăinţă, nu erau pictate în mod obligatoriu în culori întunecate; adesea, ele erau realizate în tonuri luminoase, dar aceste culori dădeau naştere dorinţei de a te ruga în faţa unor asemenea icoane. Sfântul Ierarh Petru, născut în Galiţia, care a devenit mai târziu mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, a pictat icoane, dintre care unele s-au aflat până de curând în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. 

              La Novgorod s-a format o întreagă şcoală de iconografie, sub călăuzirea Sfântului Ierarh Alexie al Novgorodului, ale cărui icoane s-au păstrat în număr mare. Cinstitul Andrei Rubliov a pictat o icoană a Sfintei Treimi care este celebră astăzi nu numai în lumea creştină, ci şi în cea semi-creştină.

            Din nefericire, toată această tradiţie ortodoxă a început să fie încălcată când în Rusia a pătruns influenţa apuseană. Faptul că Rusia a făcut cunoştinţă cu Europa Apuseană a fost, din anumite puncte de vedere, benefic. Multe cunoştinţe tehnice şi multe alte cunoştinţe folositoare au venit din Apus. Creştinătatea nu a avut niciodată aversiune faţă de cunoştinţele provenite din afara sa. Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au studiat în şcoli păgâneşti şi mulţi dintre cei mai mari teologi şi scriitori bisericeşti îi cunoşteau personal şi îndeaproape pe scriitorii păgâni. Însuşi Sfântul Apostol Pavel îi citează pe poeţii păgâni, chiar în Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, nu tot ce era apusean îi era de folos Rusiei. Apusul i-a adus, de asemenea, un imens prejudiciu moral, la acea vreme, deoarece ruşii au început să accepte, alături de cunoştinţe folositoare, lucruri străine de modul nostru ortodox de viaţă, de credinţa noastră ortodoxă. Curând, partea educată a societăţii s-a îndepărtat de viaţa poporului şi a Bisericii Ortodoxe, în care toate lucrurile sunt rânduite de legile ecleziastice. Mai târziu, influenţa străină a atins şi iconografia. Au început să apară imagini de tip apusean, poate frumoase din punct de vedere artistic, dar complet lipsite de sfinţenie, având o frumuseţe pământească, uneori chiar ruşinoasă, şi golită de spiritualitate. Acestea nu erau icoane. Erau deformări ale icoanelor, afişând o lipsă de înţelegere a ceea ce este în realitate icoana.

             Scopul acestui articol este, în primul rând, de a oferi o înţelegere a adevăratei icoane şi, apoi, de a cultiva dragostea pentru icoane şi dorinţa ca bisericile şi casele noastre să fie înfrumuseţate cu icoane veritabile şi nu cu picturi apusene care nu ne spun nimic despre virtute sau sfinţenie, ci sunt doar plăcute la privire. Există icoane ce respectă legile iconografiei, dar care sunt executate foarte necizelat. Se poate picta corect în sens teoretic şi, în acelaşi timp, mediocru din punct de vedere practic. 

           Aceasta nu înseamnă că, ţinând cont de principiile iconografiei, aceste icoane sunt proaste. Pe de altă parte, se poate ca cineva să picteze foarte frumos, dar să ignore complet regulile iconografiei. Ambele abordări sunt vătămătoare. Trebuie să ne străduim să pictăm icoane corecte din punct de vedere al principiilor, metodei şi execuţiei. Iată de ce ne împotrivim unor persoane şi încercărilor lor de a ne picta bisericile, căci ele au o abordare greşită şi o viziune incorectă. 

           Ele pot picta bine; dar când perspectiva este incorectă, când direcţia este greşită, nu contează cât de bine merge locomotiva, cu siguranţă va aluneca de pe şine şi va deraia. Tot aşa se întâmplă cu cei care îşi realizează lucrarea corect sub aspect tehnic, dar care, datorită unei abordări şi a unei perspective incorecte, călătoresc pe o cale greşită.

Fie ca Domnul să ne ajute ca iconarii să lucreze cu spor şi folos pentru Biserica noastră.

                                                                           

                                                                                         Arhiepiscop Ioan Maximovici

Articol apărut în ,,Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), 

vol. 30, nr. 1, ianuarie-februarie 1980, pag. 42-45

Read more »

Grija de suflet-Sfantul Serafim de Sarov

Despre grija de sufletele noastre

Corpul omenesc e asemenca unei lumânâri. Lumânarea se sfarseste arzând, iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor si se cuvine sa ne ingrijim de sufletul nostru mai muit decât de trup. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga ,,iar sufletul sau il va pierde? Sau ce-ar putea da omul in schimb pentru sufletul lui? (Matei 16, 26).

,,Noi credem ca sufletul este mai pretios decât orice, zice Macarie cel Mare, pentru ca Dumnezeu n-a binevoit sa Se uneasca cu nici o alta faptura decât cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile.”

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanulul si altii, din tinerete si pâna la sfârsitul vietii lor, au fost feciorelnici. Toata viata ei si-au închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului si n-au slujit trupului.

Inzestrarea sufletului

Trebuie sa ne înzestram sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, câci cuvântul lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfântul Grigone Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hranesc sufletele flamânde de Dumnezeu.

Sa ne inzestrâm sufletul si cu citirea Noului Testament si a Psaltirii, stând in picioare, ca sa se produca luminarea mintii.

Trebuie sa ne înzestrâm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în asa fel încât mintea sa ,,se scalde” parca în Legea Domnului, conform careia omul trebuie sa traiasca. Când omul îsi va înzestra sufletul sâu cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înte1ege si va face diferenta între bine si rau.

Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie sa se produca în tacere si izolare, ca toata mintea cititorului sa se adânceasca în adevarul scrierilor sfinte si sa primeasca de la Dumnezeu acea caldura ce în izolare provoaca lacrimi si cu care omul se incalzeste si se umple cu daruri duhovnicesti, desfata mintea si sufletul mai mult decât cu orice cuvânt.

Se cuvine deci sa ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul sa-l întarim în masura în care ne este de ajutor la intarirea duhulul.

Daca ne vom omorî trupul de buna voie într-atât incât sa ne afectam si sufletul, atunci aceasta osteneala va fi fara judecata dreapta, doar daca am face aceasta pentru dobândirea virtutilor.

Daca Domnul va voi ca omul sa treacâ prin boli si suferinte, tot El îi va da si puterea rabdarii.

Despre pacea din suflet

Scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeste pacea launtrica si mii de suflete se vor mântui in jurul tau.

Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde, îndepartarea de patimi, iertarea greselilor, neosândirea aproapelui, tacerea launtrica.

Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos. prin care sunt respinse navalirile durerilor celor rele, din vazduhuri si de pe pamânt.

Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci impotriva începatoriilor, împotriva stâpâniilor, împotriva stapînitorilor intunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri (Efeseni 6, 12).

Un om intelept îsi indreapta duhul înauntrul sau si îl coboara in inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl lumineazâ si el se afla într-o stare de liniste suprapamânteasca, adica, având constiinta împacata, caci el contempla harul Sfântului Duh în interiorul sau, dupa cuvântul lui Dumnezeu: ,,Unde este pace, acolo salaslueste El”.

Cel care merge în pace aduna ca si cu o lingura darurile harului.Când un om dobândeste pacea, atunci poate revarsa si asupra altora lumina sufletului sau…

Domnul nostru Iisus Hristos a lasat aceasta pace ucenicilor Sai înainte de moartea Sa ca pe o comoara nepretuita, zicând: Pacea Mea dau voua, pacea Mea las voua (Ioan 14, 27).

Apostolul vorbete de asemenea despre accasta pace: …si pacea lui Dumnezeu, care cavârseste orice minte, sa pazeasca inimile voasre si cugetele voastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7). Si astfel se cuvine ca noi sa ne îndreptam toate gândurile, dorintele si faptele spre dobândirea pacii lui Dumnezeu, strigând totodata impreuna cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta da ne-o noua… (Isaia 26, 12).

Read more »