3 iun. 2011

"Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn"

 
"Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur.Acum, au cruce de aur si inima de lemn"    
Parintele Adrian Fageteanu 
        Cand am auzit ca parintele Adrian Fageteanu a parasit Manastirea "Antim" m-am cutremurat. Bucurestiul cel zgomotos, apucator si trufas ramanea fara ultimul sau mare duhovnic. Decizia parintelui de a se retrage in munti, la cei 92 de ani ai sai, mi s-a parut nu numai un act de mare curaj, dar si o pedepsire teribil de aspra a indiferentei, a nepasarii noastre. Il stiam, dar fara sa-l cunosc.

        Ii vorbeam, cerandu-i cuvant, dar fara a ma apropia de el. De fiecare data, il gaseam in biserica, in strana cea mai umila, langa intrare, langa pangar, cautand umbra care sa-l acopere. Mereu spovedea pe cate cineva - femei batrane si tineri deopotriva. Ore in sir ramanea in aceeasi pozitie - aplecat pe o parte, nemiscat, ascultand cu toata fiinta lui, cand si cand tresarind tulburat de cele auzite. Nu stiu de ce nu am indraznit sa fac pasul necesar catre el. Parintele avea renumele de duhovnic aspru, care dadea canoane grele, calugaresti.        
        Acum, imi pare rau. Darzenia lui monahala ascundea, de fapt, un suflet duios si dulce ca mierea de padure. La fel de rau imi pare ca (fie si cu un oftat) l-am judecat ca ne parasise pentru chilia sa pustniceasca. A trebuit sa merg la noua sa casa, in tampla muntilor din defileul Jiului, ca sa-mi dau seama ca parintele Adrian plecase tocmai pentru a fi mai aproape de noi. Plecase ca sa se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si mantuirea noastra.

Platoul Pustnicilor

      Nu e usor sa-l intalnesti si sa vorbesti cu parintele Adrian Fageteanu. Trebuie mai intai sa ajungi la Manastirea "Lainici", pe valea stramta si pravalita a Jiului. Apoi, dupa cateva ceasuri de odihna, pornesti de cu dimineata spre sihastria, unde parintele s-a retras brusc, neasteptat, fara alte explicatii. Bolnav si aproape nevazator, si-a gasit in coliba muntelui loc de meditatie si rugaciune, indepartand cu un singur gest de renuntare tot confortul bucurestean de care se bucura in chilia sa calduroasa de la Manastirea "Antim".
        Drumul spre sihastria parintelui e un urcus anevoios, presarat de marunte surprize si nedumeriri vizuale. Un frate Grigorie a migalit din loc in loc mese si banci de popas din crengi de mesteacan, in cele mai fanteziste si neasteptate forme. Un altul a zganciulit pe coaja copacilor insemne cristice de cruce si alungiri stilizate de peste, dorind parca sa increstineze padurea, in timp ce sageata unui indicator clatinat de vant te anunta cat de aproape esti de "Groapa fara fund" - un ciudat fenomen carstic, ca o clepsidra enorma ce se coboara sute si sute de metri spre maruntaiele intunecate ale pamantului, fara ca cineva sa-i fi aflat vreodata capatul.
Rasplata cea adevarata e sus, pe platoul Pustnicilor.
          Ca sa-l intelegi pe parintele, trebuie neaparat sa-ti imaginezi locul. Esti pe streasina lumii. Nu trebuie decat sa intinzi mana si sa atingi marginile de bumbac ale norilor. Cu respiratia oprita o clipa, auzi totul: miscarea de felina a vantului, cresterea inceata a ierbii, fojgaiala maruntelor insecte abia trezite la viata. In largul platoului, suite pe fruntea unui deal abrupt, bisericuta si chiliile schitului se cotlonesc indaratul unui sir de pomi, al unei anexe gospodaresti varuite in alb si al barnei groase, de stejar, pe care stau randuite trei clopote, in trei forme diferite. O faneata bogata si prelunga te insoteste pana la casa parintelui, cu alai de toporasi si branduse, butonei si galbenele de primavara.
        Locul pare pustiu, ca parasit in graba. Biserica e zavorata si usa de la chilii incuiata. Dureaza mult pana ce un calugar mai tanar apare in prag, ne cerceteaza scurt cu o privire si o intrebare la care nu mai asteapta raspuns, cerandu-ne apoi sa asteptam. Parintele e la rugaciune. Nu trece mult si usa se deschide din nou. Pierdut in rasa lui larga si cenusie, parintele pare si mai mic - o mana de om. Cu un gest scurt si lipsit de ezitare isi retrage mana. Nu ne da voie sa i-o sarutam. In schimb, ne binecuvanteaza si ne mangaie cu mare dragoste pe crestet. Ne cerceteaza o clipa cu privirea sa abia vazatoare si, putin emotionat, se aseaza cu multa cuviinta pe stinghia patului. Nu stie prea bine cine suntem si ce dorim de la dansul. Nici nu conteaza.          
         Parintele se poarta de parca i-ar fi intrat in chilie Hristos. Tresare usor doar cand il intrebam de ce a parasit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras intr-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai parasi niciodata? Ochii lui albastri si batrani cauta nehotarat in departarea peretelui. Cunoaste bine raspunsul, dar nu gaseste cuvantul potrivit. "Pentru liniste", zice el intr-un tarziu. "Pentru suflet."
        In chilia parintelui miroase frumos, taraneste - a gutui si tamaie. Tot asa arata si camera - simpla si fara lucruri de prisos: o soba de lut spoita cu var, o dormeza, o icoana deasupra ferestrei si o masa pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cartile fac parte din decor. Cand si cand, parintele Adrian intinde mana, le atinge copertele tari si usor zgrunturoase, de parca ar vrea sa se convinga ca se afla la locul lor. Nu le deschide insa niciodata. Chiar si la 92 de ani, parintele cunoaste toate rugaciunile pe de rost. "Asa a vrut Dumnezeu - sa ma intorc de unde am plecat", zice parintele, amintindu-si cum, eliberat din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea, pentru ca facuse parte din miscarea ortodoxa "Rugul aprins"), a vrut sa intre in obstea monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul si initiatorul "Rugului aprins" de la Antim.
       Staretul Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l primeasca, dar l-a si amenintat strigand: "Daca in cinci minute nu pleci, iti ramane capul pe tocator". Bolnav si slab ca o stafie, parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura, un tunel fara capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l deoparte, i-a soptit la ureche: "Du-te la Manastirea "Lainici". Acolo e omul lui Dumnezeu".
          Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi asteptat de cand lumea. Era staretul Calinic Caravan - un sfant si un munte de smerenie. Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu l-a intrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur. I-a dat bani de haine si de medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete pe cei tineri tainele istoriei si ale limbilor straine, literatura si gramatica.
          Om simplu, cu doar doua clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le traia doar, le punea in fapta. Desi era staret, el muncea la gradina, el zidea sobe, el pregatea masa, bucurandu-se ca un copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot acest timp, le cerea calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le bani de carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova. "Ceea ce m-a impresionat la parintele  Calinic era bunatatea fara margini si, mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte. Se ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru dreptate. Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru comunisti, spunand: "Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru ei". Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis nimic - doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se spre mine, m-a intrebat: "Dumneata esti preot?... Am venit cu parintii mei si as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate". Cine ar fi putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare."

De sapte ori declarat mort

        Asa cum sta pe stinghia patului, cu mainile asezate cuviincios in poale, parintele aminteste de o icoana. Nimic ostentativ, teatral, calugaros, nu vezi in gesturile intelectualului scolit la cele mai mari universitati, insotitorul in discutii filosofice al lui Noica, Anton Dumitriu, Tutea, Staniloae, de la "Rugul aprins". Pe stinghia ferestrei, gutuile randuite cu grija, mari si parfumate, miros a copilarie. Putin tulburat, parintele scoboara cateva clipe in trecut. Isi aminteste de Bucovina sa natala, de parinti, de taranii pe care nu a incetat nici o clipa sa-i iubeasca, spunand cu o sinceritate tulburatoare: "Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman - rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile".
       Asa instapanite si tinute sub obroc cum sunt, gandurile lucreaza, se cauta, rascolind dureri si uimiri ce pareau demult uitate. De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: "Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta", povesteste parintele. "Am murit pe loc.   
        Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
        Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: "Babo, inchide fereastra". Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. "Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?", a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
        Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva."

          O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput.
           Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte un ranit.
           Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. "In tot acest timp, m-am gandit la multe", isi aminteste parintele. "Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse.
           Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu."

"Hristos a inviat!" in temnita

         Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista. Despre suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au multumit sa-l pedepseasca bagandu-l la carcera.  
           Desi era un ger de crapau pietrele, au turnat doua galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore, apa a inghetat transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate, parintele isi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a parintelui Sofian, finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius, tinuta morala si fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele il pomeneste si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si copilul, Toader), darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar in celula. "Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu", zice parintele Adrian. "Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare... In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte.
            Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: "Hristos a inviat!" si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: "Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!". Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele... Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace... Fiind in camera de tortura, imi spuneam: "Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos" si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia.
         In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate - in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva."
In incaperea taraneasca, plina de gutui si icoane, parintele ne priveste abia zarindu-ne. Nu e un vorbaret de felul lui. Doar noi l-am starnit cu amintiri si intamplari demult incheiate. Cumpatat si firesc in toate (in ezitari, in lauda sau in mustrare), parintele revine in prezent, cu un suspin abia perceptibil. Repeta frumoasa lui zicere ca singurul lucru din viata lui e taranul roman si se gandeste ca in urma sa nu va ramane decat gandul ca a ridicat - cu ajutorul multora - doua manastiri inchinate Sfantului Andrei (una la Lacul Morii si alta la Piscul Crasani), acelasi mare Apostol caruia nimeni din Bucuresti nu i-a ctitorit vreo biserica.
          Desi nu o recunoaste de-a dreptul, parintele e ingrijorat. Cand ii cerem cuvant de folos, parca ezita, nedorind sa supere pe nimeni. In orice caz, vin vremuri grele peste noi, si unii (monahi fiind) prind a rataci. "Multi se gandesc a se salva prin mijloace proprii, cumparand loc de retragere in munte. Altii, zicand ca vine sfarsitul lumii, le cer fetelor sa nu se casatoreasca, sa nu le prinda clipa cea grea alaptand... E trist ce se intampla. In loc de dragoste si incredere, unii monahi induc frica de lume, de viitor, de aproapele... Ne lipsesc teologii. Sunt intrebari la care nici marii nostri parinti nu stiu a raspunde. Speranta sta in tineri si in invatatura. 
          De ce ne temem de stiinta cartii? Cand Maria Magdalena si-a dat seama ca Iisus e Hristosul, i-a zis: "Invatatorule!", iar cand Hristos i-a trimis pe Apostoli, le-a zis: "Mergand, invatati toate popoarele". Ca sa inveti pe altii trebuie sa fii tu insuti invatat... Sa nu dispretuim cartea. Mai mult fac pentru biserica noastra Marele Vasile, Grigore si Ioan Gura de Aur decat un pustnic. Acum, mai mult ca oricand, ne trebuie autoritate teologica si duhovniceasca... Pe vremuri, crestinii aveau inima de aur si cruce de lemn. Acum, crucea e de aur si inima de lemn."
        Parintele se opreste obosit. A sosit timpul ceasurilor de pravila si de rugaciune si pregateste Psaltirea din care ii va citi mai tarziu ucenicul sau Macarie, nu fara a constata ca pentru sine, cu uimire: "Stiu Psaltirea pe de rost, dar de fiecare data ma minunez de sensurile ei. Mereu descopar ceva nou. Mereu aud lucruri pentru prima data. Am 92 de ani si tot nestiutor sunt".
         E vremea sa ne luam ramas bun. Parintele Adrian ne saruta parinteste pe frunte si ne conduce in veranda ce da spre largul padurii. Nu vede nimic din rabufnirea primaverii. Isi imagineaza doar: solaritatea mestecenilor, palcurile de ghiocei ca niste troiene de zapada vegetala, verdele grabit al primelor flori de spanz. "E multa liniste aici... E bine", mai zice parintele si se retrage in chilia sa de anahoret.
In curte, in dreptul bucatarioarei de vara, tanarul ucenic Macarie pregateste intr-un bol cateva linguri de miere cu seva de mesteacan pentru parintele. Schimbam cateva cuvinte cu dansul si un amanunt anume ne atrage atentia - ca si parintele Adrian, ucenicul sau e pentru prima oara la Schitul Locurile. Aici ii este dat sa petreaca primul post pustnicesc, prima sarbatoare a Pastelui, prima bucurie a primaverii. Atat cat vrea Dumnezeu, vor sihastri impreuna. Parasind forfota si nebunia Bucurestiului, avva Adrian si ucenicul lui s-au legat sa ia totul de la capat. Unul - la 92 de ani, altul - la 33.



Sorin Preda

Fageteanu Adrian (fiul lui Mihail si al Aurorei) s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna Deleni, regiunea Cernauti.
• Licentiat in Drept si Teologie, este condamnat in 1958 la 20 de ani munca silnica, 10 ani de degradare civica si confiscarea totala a averii pentru infractiunea de uneltire contra ordinii sociale. Sentinta cu atat mai absurda cu cat, in urma unui alt proces din 1956, a fost achitat de aceeasi invinuire.
• Face parte din miscarea ortodoxa "Rugul aprins", alaturi de preotii Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sofian, Ghius, Sandu Tudor etc.
• Trece prin mai multe inchisori (Suceava, Jilava, Aiud etc.) si este eliberat in 1964 cand, primit cu greu in randul preotilor, ajunge la Manastirea "Lainici", apoi se muta la Antimul din inima Capitalei, unde ridica - ajutat de multi - doua manastiri: Lacul Morii si Piscul Crasani.
• In 2003, la 91 de ani, hotaraste sa se pustniceasca in schitul Locurile, langa Manastirea "Lainici".

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu

ICOANELE ORTODOXE


Constatand cu tristete ca din ce in ce mai mult in pangarele bisericilor si implicit in casele crestinilor au inceput sa apara tot felul de icoane din plastic , ingerasi , candele , cruciulite si metanii de un prost gust infiorator si cu totul straine de duhul autentic ortodox , am luat hotararea de a realiza acest site prin care sa facilitam accesul oricarui crestin la obiecte autentice si la preturi de producator.


Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:
  • în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de mustul cărnii(Sf. Diadoh al Foticeii)
  • fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împărăţia lui Dumnezeu;
  • reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")
Iubiti frati, icoana reprezinta bunul cel mai de pret din casa crestinului. De mici copii ne-a vegheat, si in prezenta ei ne simtim mai aproape de Dumnezeu, fiind pentru noi o poarta catre cer.
Truda mesterului iconar este nepretuita.Nu oricine are acest mare talant si mai ales nu se poate picta oricum, si de catre oricine o icoana. Pictura este o rugaciune continua cu post si suflet curat.
Desi pot parea scumpe , ganditi-va ca pentru o singura icoana, este nevoie de cel putin cateva zile de munca, la care se adauga pretul materialor de foarte buna calitate. Icoanele au preturile stabilite in functie de complexitatea scenei reprezentate si a dimensiunii acesteia.Poate constitui un deosebit cadou pentru o persoana draga, ce dainuie in timp zeci, poate chiar sute de ani.