Obiecte sculptate, icoane pictate si un cuvant de folos

Se afișează postările cu eticheta traditii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta traditii. Afișați toate postările

3 sept. 2011

Viata de dincolo si rugaciunea

         O mărturie a monahiei Tatiana (1912) 
         Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.
         Deodată m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergând într-o parte şi-ntr-alta căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi deodată am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având feţele posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.
       „Voi cine sunteţi?” – i-am întrebat.

        Iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca şi tine.”
        Ce-am simţit în acel moment depăşeşte orice de exprimare! Frică şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o făptură strălucitoare, al cărei chip era învăluit în lumina pe care o răspândea în jur şi mi-a zis: „Urmează-mă!” După aceea m-a dus într-un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii.
        Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea de pe pământ şi intrasem în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, şi nepregătită.
Făptura de lumină m-a condus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni, oameni şi femei, vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.”
          M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi iui Dumnezeu?”
Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „În veşnicie Domnul nu ne ascultă, pentru că ne-am purtat fără grijă pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Niciodată nu vom avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Porunca lui Hristos: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5,17) fusese datoria noastră şi cu toate că se cuvenea să rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de starea sufletelor noastre. Însă, aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată.  
           Noi suntem nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre, şi totuşi, pe cea mai de seamă – rugăciunea, n-am împlinit-o.”
            Când am auzit unele ca acestea, am început să mă rog şi să-mi fac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat? Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această situaţie neplăcută.
Cei din jurul meu îmi ziceau: „În veşnicie Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne pomenească înaintea Lui.”
           Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele – pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc la fel.
„Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!” Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase.
„Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?” m-a întrebat doamna. Tremurând, am răspuns: „După ce voi fi murit, aş fi vrut să revăd cele pământeşti şi cele cereşti, pe Domnul şi pe Măicuţa Domnului.”
           Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec în veşnicie, cei ce cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu fiind călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru! Prin mijlocirea acestei rugăciuni harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti această vedere tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor. Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui. Atotputernicul poate să învie un om mort de veacuri, pentru a dovedi că există viaţă după moarte, dar ce folos dacă acest înviat nici aşa nu va fi crezut, şi riscă să fie omorât de ei.”
            În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meu a licărit deodată o undă de nădejde că voi reveni pe pământ! Cei aflaţi în camera de metal îşi aţintiră privirile asupra mea exclamând: „Deci aveţi de gând s-o lăsaţi să părăsească această îngrozitoare cameră de tortură?”
           Doamna a continuat: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – va fi nedespărţit de Maica Domnului. Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar pe parcursul vieţii sale s-a străduit să deprindă această rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna.
Schimbare spre bine nu mai există. Numai când acel suflet este pomenit pe pământ i se mai poate schimba starea.
            A mai adăugat apoi: „O voi, monahilor, monahilor! Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeu şi Maicii lui Dumnezeu, voi gândiţi: “Îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Ea se îngrijeşte numai de cei ce-şi încredinţează ei toate problemele. Ea este Cea care înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: “Poate că toate acestea s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului…””
„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!”
            Şi am văzut un şir de călugăriţe venind către noi – cele ce slujeau în altar şi furau bani, ţineau în mâini hârtiuţe în care erau pomeniţi cei cărora le aparţineau banii; din urmă veneau altele ce nu-şi păstraseră nevinovăţia; printre ele erau şi coriste, cu chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, şi pecetluite de o tristeţe nesfârşită.
        „Cântaţi-mi un imn închinat Maicii Domnului!” – le-am zis. Ele însă răspundeau: „Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-o cu inimă curată.”
          Atunci am început să plâng cu amar că din pricina neatenţiei noastre am fost lipsite de binecuvântarea de a înălţa imnuri pentru Domnul şi Atotsfânta lui Maică.
După toate cele auzite şi văzute, făptura de lumină care mă condusese în camera judecăţii a venit şi mi-a zis: „Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.”
          Şi deodată m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.” Abia ce pronunţasem aceste cuvinte şi brusc mă pomenii înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise mi se adresă cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat.  Chiar ai fost de-adevăratelea în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!”
Îngrozită, am căzut în genunchi înaintea Iui: „Vai de mine! Cât de nefericită sunt că m-am întors din nou aici. Decât să-mi fi făcut de lucru prin chilie era mai bine să fug departe!”
         „Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom vizita diferite locuri timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost rezervat să te adăpostească până la cea de-a doua venire a Domnului.”
Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”, mi-a răspuns.
           Am început să-l implor: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ ca să mă pocăiesc.”
Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar cu o condiţie: să spui şi celorlalţi tot ce-ai văzut şi ai auzit aici.”
              Am căzut în genunchi şi am făgăduit că aşa voi face. Şi în aceeaşi clipă am simţit o bucurie în suflet, îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu s-a sălăşluit în inima ta, însă ai făgăduit să-l dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de încurcături prosteşti şi nu-ţi vei îndeplini făgăduinţa, te vei întoarce în locul hărăzit ţie. Voi fi mereu lângă tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle.”
           Şi iarăşi m-am trezit în patul meu. Am sărit în picioare văzându-l pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate. Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic, Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut, trecând prin perete. Iarăşi am ieşit pe hol, aflându-mă într-o stare de entuziasm. Surorile s-au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută într-un răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchi înaintea lor, le-am promis că din această clipă mă voi schimba complet.
        Trebuie să mai adaug că nici un fel de îngrozire de pe pământ nu se poate asemui cu groaza încercată de mine în viaţa de dincolo. Până-n ziua de astăzi, vorbesc tot timpul despre cele văzute de mine cu orişicine fără să şovăi. Amin.


6 aug. 2011

Schimbarea la Faţă in lumea satului

              Schimbarea la Faţă numită în popor şi Probejenia (denumirea slavă a sărbătorii) sau Obrejenia, la 6 august, e sărbătoarea schimbării minunate la faţă a lui Hristos, pe muntele Taborului, în faţa ucenicilor Petru, Ioan şi Iacov. În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, obicei creştin vechi, amintit în canonul 28 al Sinodului Trulan.
schimbarea_la_fata
           În unele părţi (Biserica rusă), în aceasta zi, se face în biserici şi la cimitire pomenirea generală a morţilor şi mai ales a eroilor morţi pentru apărarea patriei. În calendarul popular, la 6 august, când este Schimbarea la Faţă a Domnului, lumea începe să se transforme. Natura îşi întoarce faţa de la vară şi aşteaptă supusă venirea toamnei. Aşa se face că de acum se răcesc apele, se îngălbenesc frunzele copacilor, se vestejesc plantele, berzele şi rândunelele îşi iau zborul spre alte ţări, iar toate insectele, şerpii şi şopârlele intră în pământ, la căldură. Orice şarpe care nu a intrat încă în pământ trebuie să fie omorât pe loc, căci altfel se transformă în zmeu. În această zi, cerbii spurcă apele, care încep să se răcească, târâtoarele caută ascunzişuri şi berzele se pregătesc de plecare. Se crede că în această zi, nu-i bine să te cerţi cu nimeni, dar mai ales, nu care cumva să fii certat de către cineva, că aşa vei fi tot anul, până la următoarele Probejenii..
          În această zi sunt recoltate multe plante şi fructe pentru tămăduirea bolilor: avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul, florile de muşeţel şi de tigva, alunele, crenguţele încărcate cu prune etc. Ca la orice hotar calendaristic, apar şi practici de pomenire a morţilor (pomenile date în această zi se numesc Moşii Schimbării la Faţă), iar cititorii în stele făceau observaţii şi pronosticuri astronomice. Ofrandele obişnuite date pentru morţi la Probejenie, numite Moşii Schimbării la Faţă, sunt strugurii, mustul şi fagurii de albine. 
         Gheorghe Pavelescu consemnează în Valea Sebeşului că „La Obrejenie se coc strugurii. Să duc şi la biserică de-i sfinţeşte popa şi ie tot omu câte o bombă de mâncă. De la Obrejenie până la Sfânta Mărie Mare nu mai sunt sărbători”Gustatul primului bob de strugure se făcea după un ritual din care nu lipsea formula pronunţată cu voce tare: „Boabă nouă în gură veche!”. De la obiceiul de a gusta ritual strugurii şi alte poame la Moşii Schimbării la Faţă, luna august a primit şi numele de Gustar.

sursa: http://petrutapop.com

19 nov. 2010

Viata satului romanesc




Sezatorile de iarna din Postul Craciunului

Dupa Lasatul Secului de Craciun, incepea sezonul sezatorilor. Era singura adunare in care se veseleau oamenii in Postul Craciunului. Sezatorile erau organizate in serile zilelor lucratoare, la una sau mai multe case. In zilele de sarbatoare sau duminica, nu se faceau sezatori. Aceste sezatori puteau sa aiba si un caracter de intrajutorare, daca tinem seama ca femeile se ajutau intre ele la torsul lanii. Se mancau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate si alune.

In vechime oamenii erau de omenie, nu stateau pe ganduri cand era vorba sa ajute pe cineva. Locul desfasurarii era anuntat din timp. Principalele preocupari in Postul Craciunului erau torsul si tesutul. Insa, nu trebuie sa uitam ca in cadrul acestora se comentau evenimentele cele mai importante din viata satului, se canta, se rosteau proverbe si se invatau colindele pentru Craciun. Era locul in care invatai ce este potrivit firii si ce nu e bine sa faci.

Daca sezatoarea avea ca scop intrajutorarea, se torcea lana persoanei care le gazduia. In cazul in care era un prilej de intrunire comunitara, fiecare persoana isi aducea de acasa lana pentru tors. Fetele tinere erau insotite la sezatoare de mama sau de bunica. In cadrul sezatorilor, niciodata nu coseau camasi. Acest lucru era facut de fiecare persoana, in propria casa.
Flacaii mergeau pe la casele in care aveau loc sezatorile, insotiti de muzicanti. Cand acestia intrau in aceste case, munca era abandonata. Se juca, iar pentru fetele tinere era locul unde invatau pasii de joc.
Astazi vedem sarbatorile cu ochii omului modern. Nu mai stim de sezatori, nu mai facem mancare de prune, nu mai daruim colaci si nuci, nu mai postim. Tesutul mai este cunoscut doar de cateva batrane. Nu se mai gateste in oale de lut sau in ceaunul de tuci de pe pirostrii. Ce era pe vremea bunicilor, nu mai este prezent. A patruns noul !

articol preluat de pe site-ul www.crestinortodox.ro

ICOANELE ORTODOXE


Constatand cu tristete ca din ce in ce mai mult in pangarele bisericilor si implicit in casele crestinilor au inceput sa apara tot felul de icoane din plastic , ingerasi , candele , cruciulite si metanii de un prost gust infiorator si cu totul straine de duhul autentic ortodox , am luat hotararea de a realiza acest site prin care sa facilitam accesul oricarui crestin la obiecte autentice si la preturi de producator.


Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:
  • în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de mustul cărnii(Sf. Diadoh al Foticeii)
  • fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împărăţia lui Dumnezeu;
  • reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")
Iubiti frati, icoana reprezinta bunul cel mai de pret din casa crestinului. De mici copii ne-a vegheat, si in prezenta ei ne simtim mai aproape de Dumnezeu, fiind pentru noi o poarta catre cer.
Truda mesterului iconar este nepretuita.Nu oricine are acest mare talant si mai ales nu se poate picta oricum, si de catre oricine o icoana. Pictura este o rugaciune continua cu post si suflet curat.
Desi pot parea scumpe , ganditi-va ca pentru o singura icoana, este nevoie de cel putin cateva zile de munca, la care se adauga pretul materialor de foarte buna calitate. Icoanele au preturile stabilite in functie de complexitatea scenei reprezentate si a dimensiunii acesteia.Poate constitui un deosebit cadou pentru o persoana draga, ce dainuie in timp zeci, poate chiar sute de ani.