Ascultarea se transforma in exploatare atunci cand lipseste iubirea

“Scopul meu nu este să instig la neas­cultare, ci doar sa refac sensul evanghe­lic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos”.

     

          Traim intr-o lume (bisericeasca), azi, in care, desi se vorbeste atat de mult si se scrie enorm, inflationist, (incat te intrebi chiar cine mai si citeste totusi, cine mai asculta daca toata lumea are ceva de spus), toata mareea asta gigantica de vorbe “destepte” si desarte, babilonic revarsate peste noi camufleaza perfid o mare tacere, un pustiu de adevar si de viata. Se vorbeste mult, dar te bucuri ca un copil de cuvant numai atunci cand… “pietrele” incep sa vorbeasca! Si abia atunci realizezi cat de grea era tacerea care se lasase, in realitate…

        Asadar intr-o vreme caracterizata (in plan religios vorbind) parca mai mult ca oricand de confuzii si falsificari, cand duhul minciunii, mai viclean ca niciodata, se deghizeaza din ce in ce mai bine in adevar si in virtute, cand se cunoaste din ce in ce mai putin gustul “natural”, “original” al realitatilor duhovnicesti, traindu-se aproape numai din surogate si din inchipuiri, cand mai toata lumea cauta siguranta si confortul psihologic al ideilor gata-facute, al sabloanelor si culcusul caldut al autoritatii si nimeni nu mai infometeaza dupa adevar, un cuvant ca cel al parintelui Savatie Bastovoi ascultare – probabil unul dintre cele mai bune eseuri din cartea sa recenta, “Cand pietrele vorbesc” despre – vine ca o gura de oxigen dumnezeiesc si ca o sabie despartitoare de ape.

Este un articol care limpezeste si face lumina, in duhul Evangheliei si al Sfintilor Parinti – iar nu dupa pareri si interpretari personale, cum se obisnuieste – intr-una din cele mai importante probleme de care se face caz in zilele noastre in Biserica, in special atunci cand se urmareste impunerea prin forta a unor masuri nelegitime, arbitrare. Parintele Savatie (care – atentie! – nici el insusi nu trebuie “fetisizat” si transformat, cum gresesc multi, intr-o “autoritate” infailibila) face practic, aici, o marturisire de credinta extrem de importanta si de necesara acum oricui vrea sa tina calea Parintilor si sa nu se rataceasca prin hatisurile “oficialului”.

               Nu stim cati isi mai asuma astazi curajul de a denunta instrumentarea necinstita si interesata a ascultarii, deturnarea sensului ei de la voia lui Dumnezeu si abuzul de autoritate in Biserica. Nu credem ca exageram daca spunem ca e o chestiune care devine in zilele noastre pur si simplu capitala, date fiind mesajele divergente pe care le primim astazi din partea atator instante si autoritati din interiorul Bisericii (formal, cel putin), mesaje intre care suntem chemati sa alegem pe cel caruia sa-i dam cuvenita… ascultare. Ce vom alege? Domnul sa ne lumineze pe toti prin cuvantul parintelui Savatie.

Ascultarea

            “Un alt aspect care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. In numele ascultării s-a tacut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci cand era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrancenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi.

           Tot aşa, de cate ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, totul se face sub deviza „ascultării”.

          Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm! Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea de armată, în care asculta­rea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a impus, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi.

          Scopul meu nu este să instig la neas­cultare, ci doar sa refac sensul evanghe­lic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. Cel ce Mă iubeşte pe Mi­ne – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele[1].Aşadar ascultarea este o expresie şi o do­vadă a iubirii – ascult pentru că iubesc.

In sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o vir­tute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor.

            Exemplele din mediile monahale pri­mare care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuie înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se im­pune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.

         Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la staretul său, despre care povesteşte Cuvio­sul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestu­lui său. Adică acest Sfant Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea“ – atenţie! -, spune Cuviosul Ioan, si-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrîn necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătranul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormant. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut[2].

         Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi“[3].

Toate cazurile de ascultare totală re­latate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă.

Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dra­gostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucura doar de adevăr[4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe li­nia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.

               Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putand, de aceea, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o re­plică, puţin mai înmuiată, la infailibili­tatea papală.

                Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturi­sirii lor.Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „talhăresc”, la care a fost condamnat Sfantul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.

Aşa se explică paradoxul că mari în­văţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Măr­turisitorul, au fost de neînduplecat atunci cand li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vanduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi imfumurării împărătesei[5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşi­tă a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său.[6] Atat ma­rele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţara, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stalpi şi dascăli ai Bisericii.

     De fapt, fenomenul martirajului în Im­periul Bizantin, declarat ortodox, trebuie să spulbere desăvarşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriar­hal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mana dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII-lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, „ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni”[7], au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.

           Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vanduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisind în numele unui popor întreg, atat in Rusia, cat şi în România şi aiurea.

Fiecare să se cerceteze pe sine, căci Cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare“, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osandita laşitate. Vorba Sfîntului Maxim Mărturisitorul:

          Nu este nimic mai silnic decît o constiinta care te acuză şi nimic mai îndrazneţ decat o conştiinţă care te apără[8] “.

_________________________________________________________________________________________________________ [1] Evanghelia după Ioan 14,24.

[2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfantului Ioan Sinaitul, “Filocalia”, vol 9, pag 127, Ed.Humanitas.

[3] Epistola întâia către Corinteni a Sfantului Apostol Pavel 9,19

[4] Idem, ibidem, 13, 6

[5] Este vorba de tînăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care patriarhul Ioan o în­fruntă, refuzandu-i intrarea în biserică, pe moti­vul că împărăteasa, declarandu-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul talhăresc”, prin care Sfantul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit.

[6] Este vorba de de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice dis­cutarea despre cele două firi şi voinţe (omeneas­că şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.

[7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5,29.

[8] Sfantul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi intru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129

__________________________________________________________________________________________________________

(Ieromonah Savatie Bastovoi, “Cind pietrele vorbesc – Biserica fata in fata cu propria imagine“, Editura Cathisma, 2008)