Un tanar din Maramures a inviat din morti !

        În lumea de astăzi este extrem de ciudat să vorbeşti despre moar­te. Cu toate acestea, paradoxal, oamenii „digeră” zilnic moartea prin jurnalele televiziunilor şi prin producţiile holywoodiene. Însă moartea aceasta furnizată prin cablu are doar efectul unui drog care nu face altceva decât să îl îndepărteze pe om pe adevărate­le întrebări legate de moarte, pe care părinţii Bisericii ni le recomandă ca fiind mântuitoare. Părintele arhiepiscop Iustinian Chira a împlinit de curând 90 de ani. 

        L-am întâlnit la mănăstirea sa de suflet, la Rohia, în Ţara Lăpuşului. Cum bătrânii sunt din ce în ce mai rari în lumea noastră, l-am întrebat pe Înalt Prea Sfinţitul cum vede el, la cei 90 de ani de viaţă, apropierea morţii.

       Noi…    pentru   viaţă   ne-am pregătit. Noi mergem spre viaţa veşnică, n-avem în faţă moar­tea, ci avem viata veşnică. De aceea, moartea nu ne sperie şi eu unul o aştept cu bucurie, sărbătoreşte. Moartea pentru mine este o sărbă­toare mare. Am fost întrebat când am împlinit 90 de ani, de către pă­rintele Ioachim, după ce am fost sărbătorit: „Cum vă simţiţi acum, Prea Sfinţite, după ce aţi împlinit 90 de ani?” Şi am răspuns: „Mă simt aşa cum se simte un om după o zi bună de lucru!” Asta ţi-o spun şi dumneatale. Oricare om, după o zi bună de lucru, se simte liniştit şi mulţumit. Să ştiţi că aşa mă simt si eu: liniştit si mulţumit, cum se simte un om după o zi bună de lu­cru. Sunt deosebit de mulţumit că Dumnezeu mi-a dat bătrâneţe. Eu am caietul acesta, în care scriu zilnic câte o pagină — sunt 170 de caiete, în care am scris în fiecare zi câte o pagină. In acest caiet, chiar zilele acestea am scris: „Bătrâneţea este un dar de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a dat viaţa să te bucuri de ea”. Omul obişnuit se bucură de tinereţe. Omul obişnuit se bucură de căsătorie. Omul obişnuit se bu­cură să aibă copilaşi. Omul obişnu­it se bucură să realizeze, să lase ceva în urmă. Omul are datoria să lupte şi să muncească, pentru ca la sfârşit să nu spună: „Am trăit de­geaba! Nu am făcut nimic în viaţă!” Acesta e examenul mare, la care va trebui să dăm fiecare răspuns: ce am făcut în viaţă? Iar dacă n-ai făcut nimic, atunci va fi o moarte foarte fioroasă. Dar dacă ţi-ai făcut datoria acolo unde ai fost – ca soţ, ca bărbat, ca tată, ca preot, ca pro­fesor – vei avea o moarte deosebit de luminoasă şi fericită! Vei fi îm­păcat sufleteşte şi vei avea dreptul la viaţă veşnică.
Sfinţii călugări recomandă uce­nicilor: „Gândiţi-vă mereu la moarte!” Eu însă îi învăţ pe ucenicii mei şi pe oamenii pe care îi am în grijă: să se gândească la viaţă. Viaţa tre­buie să o avem în atenţia noastră şi atunci nu vom păcătui, nu vom greşi. Dar cel fel de viaţă? Viaţa veşnică. Când vom avea totdeauna în faţa noastră eternitatea, când vom avea în faţa noastră adevărul acesta pe care ni l-a spus Hristos: „Eu sunt calea învierea şi viaţa!”, atunci vom înţelege că moartea este o poartă, o uşă.

Învierea lui Alexandru

Am avut un tânăr de 22 de ani, student la medicină, care a avut probleme grave de sănătate şi a mu­rit. Alexandru l-a chemat. După ce a murit, s-a întors din morţi. A în­viat. Eram stareţ aici, la Rohia. Şi a trimis vorbă – el era din Târgu Lăpuş – să merg să-l vizitez imediat. M-am dus la el şi, când am ajuns, era pe pat, stând — nu era culcat. Şi zice:
- „Aţi venit, părinte stareţ?”
- „Am venit”’
- „V-am chemat, pentru că vreau să mă spovedesc şi să mă cuminec, şi apoi sa mă întorc înapoi la lumea pe care am văzut-o după ce am murit”.
Apoi mi-a povestit ce i s-a întîmplat.
„Atunci când am vă­zut că nu mă pot salva din moarte, am căzut într-o mare deznădejde şi revoltă împotriva lui Dumnezeu şi L-am înjurat pe Dumnezeu şi L-am blestemat pe Dumnezeu: „De ce-mi iei viaţa? De ce nu mă laşi să trăiesc?” Şi după clipa morţii au venit doi şi m-au luat şi m-au dus până la un orizont. De acolo, am văzut lu­mea aceasta care a rămas, iar în faţă am văzut cealaltă lume. Dar când a fost gata să mă trimită dincolo de orizont, am auzit o voce care a zis: «Nu-l putem primi la noi, pentru că ne-a blestemat şi s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca în iad, pentru că e tânăr şi e curat, fără păcat. Duceţi-l înapoi, să se spove­dească şi să se împărtăşească, şi apoi va veni la noi!»”
Aşa mi-a spus acest tânăr, care terminase doi ani de medicină, deci nu era un om fără carte:
„Şi aşa m-am pomenit din nou aici, pe pat. Şi de aceea am trimis după dumneata să vii, să mă spovedesc, cum auzit porunca. Să mă spove­desc, să mă împărtăşesc, şi apoi mă voi întoarce înapoi la lumea pe care am văzut-o dincolo de orizont”.
Şi eu, ca oricare om, am încercat să-l mângâi:
„Lasă, Alexandru, o să te faci sănătos!”
Şi atunci, m-a refu­zat şi a spus:
„Nu! Eu nu cer să mă fac sănătos! Nu aceasta o cer! Eu îţi cer dumitale, părinte stareţ, să vii să-mi faci înmormântarea. Şi am o rugăminte, pe care ţi-o fac” — mi-a spus Alexandru — „după ce o să-mi faci înmormântarea, întotdeauna să le spui oamenilor, în toată viaţa ta, şi mai ales la tineret. Întâi, să creadă în Dumnezeu. Doi, să creadă că are suflet nemuritor. Trei, să creadă în viaţa veşnică, în lumea cealaltă.”
Alexandru mi-a dat această po­runcă si de atunci ascult de această poruncă. Şi, într-adevăr, eu am venit înapoi la mănăstire şi peste câteva zile, am fost chemat la înmormântarea lui Alexandru. Era la începutul lui martie... Dimineaţa. Peste noapte căzuse zăpadă şi tot oraşul Târgu Lăpuş era îmbrăcat în alb… Însă era un cer atit de senin şi de frumos! Şi erau toate şcolile, atunci, pe timpul regimului co­munist, in urmă cu 25 de ani în urmă…, şcolile, colegii lui de la facultate, profesorii de la Facultatea de medicină din Cluj toţi au fost la înmormântarea lui Alexandru.
Acesta este un moment care justifică că noi nu trebuie să ne speriem de moarte. Nu trebuie să dorim moartea — pentru că acesta e un păcat, să doreşti moartea! Dar nici să nu preţuieşti viaţa, iar dacă Dumnezeu ţi-a rânduit ca să ai ani mulţi, ţi-a făcut acest dar – bătrâ­neţea, foloseşte-te de aceşti ani şi sfinţeşte-ţi sufletul şi curăţeşte-ţi sufletul şi pregăteştete apoi de moarte, să termini viaţa ca un sfânt, împăcat cu Dumnezeu, spovedit şi cuminecat. Atunci înseamnă că nu ai trăit degeaba.
Acest lucru încerc să îl vestesc eu de 70 de ani. Şi pe timpul regimului comunist am vorbit împotri­va ateismului, aşa vorbesc şi acum împotriva nihilismului, împotriva nebuniei. Necredinţa, ateismul este semnul ignoranţei supreme. Şi ce­rul şi pământul se cutremură de in­dividul care tăgăduieşte şi spune că nu este Dumnezeu. În cei 70 de ani de când slujesc ca preot am văzut neîncetat puterea lui Dumnezeu. Şi această putere sunt dator să o vestesc toată viaţa mea.

                        Din revista “Lumea monahilor”, nr. 51/septembrie 2011

sursa: www.razbointrucuvant.ro