2 nov. 2011

Copilarie cu amintiri triste: Povestea din Glodeanu

       "Şi cum, nu poţi să îi ceri doamnei învăţătoare să te împrumute cu un leu, să îţi cumperi şi tu o copertă de carte?”. Linişte. Micuţa Jeni nu zice nimic. Nici nu mai ştiu câte secunde a tăcut aşa, privindu-şi, pe rând, fiecare deget. Într-un târziu ridică ochii, cu obrajii în flăcări. Şopteşte moale: "Nu pot… mi-e ruşine”. Scoate din ghiozdan nişte manuale prăpădite – le soarbe cuvânt cu cuvânt pentru că de acum, din clasa a patra, se pregăteşte ca într-o zi să devină doctor.

      Priveşte, însă, cărţile şi se întristează. Nici anul ăsta n-o să aibă bani de coperte, nici de caiete. Îşi trece palma peste manualele zdrenţuite, anume să le netezească. Are o mână mică, de păpuşă, cu o dungă neagră sub unghii, căci astăzi iar a lucrat în grădină, la tanti Ecaterina. Ieri i-a dus plosca, apoi i-a spălat-o bine cu apă curată, căci tanti Ecaterina e bătrână şi cam pretenţioasă. "Îi fac patul, îi mătur, îi duc găleata, dacă nu mai are apă, mă duc să-i aduc, dacă nu mai are pâine, mă duc să-i cumpăr, cam asta fac”, zice fetiţa. E învoială cinstită: Jeni o ajută la treburi prin casă şi bătrâna, în schimb, îi dă să mănânce. Alteori îi spune să doarmă la ea, să-i ţină de urât. Când tanti Ecaterina o pune la masă, Jeni nu se îndură să mănânce tot: jumate înfăşoară într-un şervet şi aduce acasă mamei şi celor doi fraţi. Mama e amnezică şi are mâna dreaptă paralizată de la un accident. Era femeie gospodină până la accidentul de maşină de anul trecut. 
       Acum nu prea îşi mai aminteşte nimic, nu mai poate munci. Jeni o spală, Jeni o piaptănă, o îmbracă şi îi dă cu lingura să mănânce. "Câţi ani aveţi?”, o întrebăm. Se încruntă, încercând să-şi amintească. "Nu ştiu… să am 20?”, murmură. Are, de fapt, 29 de ani. De la accident n-a mai râs niciodată, n-a mai zâmbit. 
      Sunt zile când ar mânca şi pietre: "Ştiu ce e aia răbdat: când n-ai ce să mănânci, pui capul jos şi te culci. Când am o pâine în casă o împart aşa, în trei, şi le-o dau copiilor”. De soţ nu-şi mai aminteşte nimic. Tatăl i-a părăsit pe toţi fără să spună un cuvânt. În primăvară a plecat în Spania şi n-a mai dat nici un semn de viaţă. "Dacă n-am bani să mă fac doctor, măcar să ajung şi eu o vânzătoare”. Astăzi suntem la şcoala din Glodeanu, Buzău. Jeni poartă sarafan, n-are bani de uniformă, n-a avut niciodată. E singura fetiţă din clasă fără uniformă. Nu a aruncat niciodată o radieră folosită pe jumătate, un creion rămas prea scurt, o foaie de caiet nefolosită. Întoarce foile scrise pe partea cealaltă şi le scrie mărunt, mărunt, să mai câştige ceva spaţiu. Reciclează tot; într-o vreme mama îi cumpăra în rate caietele de şcoală. "Caietul acesta l-am folosit şi anul trecut la şcoală şi îl mai folosesc şi acum, că are pagini nefolosite”, spune. La joacă a renunţat demult; la şcoală, însă, nu va renunţa niciodată. "Măcar liceul să pot să îl fac. Dacă n-am bani să mă fac doctor, măcar să ajung şi eu o vânzătoare”, ne zice şi o îneacă plânsul.
Jeni cu părintele Marian Tudor

Minute întregi a plâns în hohote, cu sughiţuri, în faţa noastră. Nu s-a uitat în jos, n-a dat să fugă – a plâns firesc, privindu-ne drept în ochi. "Mă gândesc cum am fost chinuite de tatăl nostru astă iarnă, eu şi sora mea… ne arunca în zăpadă, ne înjura, ne bătea în tot felul şi nu ne suporta, chiar dacă era tatăl nostru. În loc să ne ajute el, ne ajută alţii. De ce n-a putut el s-o facă? A avut bani să ne crească, dar n-a vrut”.Biblioteca unei fetiţe: o cutie de carton O vezi mică, fragilă, mohorâtă şi te întrebi de unde, oare, îi vine puterea să-şi facă planuri de viitor. "Simplu, cartea e puterea mea”, ne-a şoptit mai târziu, la ea acasă. Birou de scris n-a avut niciodată. De acolo, de pe marginea patului, a citit pe genunchi nenumărate cărţi împrumutate de la bibliotecă. 
        Aşa a şi descoperit-o preotul din sat, Marian Tudor, citind cărţi la bibliotecă. "Într-o zi, doamna bibliotecară mi-a spus că tot timpul vine la ea o fetiţă căreia îi place foarte mult să citească şi care se descurcă greu fiindcă mama a avut un accident de maşină. Am mers imediat la ea şi aşa am descoperit-o pe Jeni”, ne povesteşte preotul. Acasă, fetiţa ne arată biblioteca ei: o cutie de carton unde stau îngrămădite vreo 10 cărţi.   
      E avidă să citească şi şi-ar cumpăra multe cărţi dacă ar avea cu ce. Acolo, în cămara amărâtă cu velinţe ferfeniţă şi pământ ud pe jos, Jeni încă visează că într-o zi, când se va face mare, se va întâmpla o minune şi va avea bani să facă Medicina.


P.S. Mulțumim Alinei Turcitu, de la Jurnalul Național pentru că își dorește s-o salveze pe Jeni. Mulțumim pentru reportajul pe care l-a realizat pentru Observator și pentru materialul pe care l-a scris în Jurnalul Național. Mulțumiri lui Alfred Schupler, cel care a filmat-o pe Jeni și lui Leo Moga, care a montat reportajul difuzat la Antena 1.

sursa si contact pentru donatii si ajutor:   http://copiiidinglodeanu.blogspot.com/




0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

ICOANELE ORTODOXE


Constatand cu tristete ca din ce in ce mai mult in pangarele bisericilor si implicit in casele crestinilor au inceput sa apara tot felul de icoane din plastic , ingerasi , candele , cruciulite si metanii de un prost gust infiorator si cu totul straine de duhul autentic ortodox , am luat hotararea de a realiza acest site prin care sa facilitam accesul oricarui crestin la obiecte autentice si la preturi de producator.


Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:
  • în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de mustul cărnii(Sf. Diadoh al Foticeii)
  • fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împărăţia lui Dumnezeu;
  • reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")
Iubiti frati, icoana reprezinta bunul cel mai de pret din casa crestinului. De mici copii ne-a vegheat, si in prezenta ei ne simtim mai aproape de Dumnezeu, fiind pentru noi o poarta catre cer.
Truda mesterului iconar este nepretuita.Nu oricine are acest mare talant si mai ales nu se poate picta oricum, si de catre oricine o icoana. Pictura este o rugaciune continua cu post si suflet curat.
Desi pot parea scumpe , ganditi-va ca pentru o singura icoana, este nevoie de cel putin cateva zile de munca, la care se adauga pretul materialor de foarte buna calitate. Icoanele au preturile stabilite in functie de complexitatea scenei reprezentate si a dimensiunii acesteia.Poate constitui un deosebit cadou pentru o persoana draga, ce dainuie in timp zeci, poate chiar sute de ani.