Icoana
înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor
bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele
neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins
prin întrupare. Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă
uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o
simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul
ei cel adânc.
Icoanele
au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul
Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale
Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o
încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui
Dumnezeu.
În
Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu,
pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a
arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut
minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar
noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide
ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.
Înainte
de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a
ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra
pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut
înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a întrupat în
imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi
deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane
pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe
Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.
Iisus Hristos Pantocrator. Frescă din Catedrala ,,Schimbarea la faţă a Domnului” din Novgorod
Teofan Grecul, secolul al XIV-lea
Cuvântul ,,icoană” este de origine greacă (eikon),
însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu
pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă
sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere,
ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul ,,plânge” şi
privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi
sprijinul aceleia ce ,,a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din
lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai
presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea,
sufletul.
De-a
lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am
vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul
esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne
impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume,
copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această
pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei,
respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul
timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga
măsură a frumuseţii.
Spre
deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe
reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta
cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai
aproape de oameni, pictura bizantină - urmând canoanele - nu încearcă o
reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele
care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii
materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea,
în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt
întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent
semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem
şi noi chemaţi.
În
acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul
pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre
desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu