9 mai 2011

Sfinţenia te face nebun-Sfântul Ioan Maximovici

            Sfinţii în viaţă văd împărăţia cerească cu ochii sufleteşti, având mintea şi inima deschise spre a face voia lui Dumnezeu. Ei nu aparţin acestei lumi, nu le pasă de cele vremelnice al căror stăpân este diavolul căci temelia faptelor lor nu este alta decât legea lui Dumnezeu.
        Legea lui Dumnezeu stă scrisă în inima lor precum cele zece porunci pe tablele legii, călăuzindu-i în toate clipele vieţii, în toate încercările ce le stau în faţă. Acţiunile lor par stranii şi imprevizibile pentru cei din jurul lor, ce se conduc după judecata omenească. Noi, cei supuşi păcatului, nu putem înţelege libertatea care îi fericeşte pe sfinţi. Lumea înrobită de patimi priveşte spre cei ce s-au eliberat din lanţurile ei ca spre nişte nebuni. Iar un ,,nebun” din zilele noastre de slăbiciune duhovnicească este Sfântul Ierarh Ioan Maximovici.
      Sfântul Ioan Maximovici oferea o privelişte greu de imaginat. Mic de statură, cu trupul ca un trunchi noduros şi scorţos, gârbovit, cărunt şi cu părul zburlit, cu potcapul sucit într-o parte, complet neatent la aspectul exterior. Fiind slab, numai piele şi oase, înfăţişarea lui părea extrem de severă, chiar sălbatică, întregită de o vorbire defectuoasă, sunând uneori a gângurit copilăresc. Un om din altă lume ! În sandale, chiar şi iarna, uneori chiar desculţ, îmbrăcat bizar, el purta mereu o tolbă plină cu diferite obiecte printre care copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk şi părticele din moaştele patronului şi strămoşului său, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. 
           În loc de o frumoasă mitră arhierească, împodobită, sfântul avea o mitră pliantă de călătorie, ce semăna mai degrabă cu o scufie lărgită şi diformă; de culoare albă, ca şi veşmintele, aceasta era cusută cu cruciuliţe, având lipite pe ea iconiţe ieftine din hârtie. Cârja episcopală îl depăşea în înălţime, sfântul părea că stă atârnat de ea. Dar în ciuda aparenţei severe şi sălbatice, în privirea sfântului citeai că eşti cea mai iubită făptură de pe pământ. 
           Rangurile şi măririle omeneşti, chiar cele bisericeşti, erau pentru el slavă deşartă. În 1934, când Sinodul Bisericii a hotărât să-l hirotonească arhiereu, el nu a fost interesat, ba chiar s-a mâhnit. Anunţat de Sinod, părintele Ioan era convins că se află acolo din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el realiză că situaţia era mai proastă decât crezuse: anume chiar pe el vor să îl facă episcop ! În 1964, propus pentru a fi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, el a refuzat această înaltă demnitate. Nebunia pentru Hristos era o formă de sfinţenie ce nu se potrivea cu rangul său de arhiepiscop. Din acest motiv, mulţi slujitori ai Bisericii l-au dispreţuit, acuzându-l de orgoliu, încăpăţânare şi idei absurde. În spatele acestor cuvinte, ei îşi ascundeau propriile neputinţe. Sfântul era ca o oglindă vie, arătându-le oamenilor necurăţia sufletului şi oferindu-le priveliştea lumii înecate în păcat. Slujea desculţ, în închisori pentru deţinuţi, mergea în azile în vizită la oamenii îndrăciţi, doctorii spitalelor îl cunoşteau de acum pe preotul care se ruga toată noaptea pentru muribunzi. În timpul ocupaţiei japoneze din China, sfântul mergea la bolnavi neluând în seamă primejdiile. Oamenii din Shanghai îl vedeau noaptea împărţind pâine şi bani săracilor şi beţivilor străzii. La Washington, a stat zile în şir în sala de aşteptare a Ministerului de Externe, cerând permisiune de intrare în ţară pentru ruşii refugiaţi în China, până când i-a fost acordată. La Marsilia a slujit singur, în plină stradă, pentru că clerului său i-a fost ruşine. 
            Glumea cu copiii, a căror mare bucurie era ca iubitul lor vlădică să îi ,,împroaşte” cu apă sfinţită. La Paris, şeful gării nu dădea semnal de plecare trenului până când nu venea arhiepiscopul rus, care mai totdeauna întârzia pentru că îl reţineau oamenii. Prea Sfinţitul Ioan Maximovici era cunoscut ca sfânt nu numai printre ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. În una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ,,Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi . . . De ce să vă prezint dovezi teoretice, când azi, pe străzile Parisului umblă un sfânt - Sfântul Ioan cel Desculţ !” Nu s-a străduit niciodată să dea o aparenţă cuviincioasă manifestărilor sale neobişnuite, raţionamentele sale păreau contra bunului simţ, dar toate acţiunile sale, stranii la prima vedere, vădeau mai târziu un adânc înţeles duhovnicesc. Nebun pentru Hristos, el se îngrijea numai de cele duhovniceşti, călăuzindu-i pe oameni către acea simplitate ce se află dincolo de limitele înţelepciunii acestei lumi, căci ,,cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze”. 


Ioan Palea

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

ICOANELE ORTODOXE


Constatand cu tristete ca din ce in ce mai mult in pangarele bisericilor si implicit in casele crestinilor au inceput sa apara tot felul de icoane din plastic , ingerasi , candele , cruciulite si metanii de un prost gust infiorator si cu totul straine de duhul autentic ortodox , am luat hotararea de a realiza acest site prin care sa facilitam accesul oricarui crestin la obiecte autentice si la preturi de producator.


Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:
  • în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de mustul cărnii(Sf. Diadoh al Foticeii)
  • fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împărăţia lui Dumnezeu;
  • reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")
Iubiti frati, icoana reprezinta bunul cel mai de pret din casa crestinului. De mici copii ne-a vegheat, si in prezenta ei ne simtim mai aproape de Dumnezeu, fiind pentru noi o poarta catre cer.
Truda mesterului iconar este nepretuita.Nu oricine are acest mare talant si mai ales nu se poate picta oricum, si de catre oricine o icoana. Pictura este o rugaciune continua cu post si suflet curat.
Desi pot parea scumpe , ganditi-va ca pentru o singura icoana, este nevoie de cel putin cateva zile de munca, la care se adauga pretul materialor de foarte buna calitate. Icoanele au preturile stabilite in functie de complexitatea scenei reprezentate si a dimensiunii acesteia.Poate constitui un deosebit cadou pentru o persoana draga, ce dainuie in timp zeci, poate chiar sute de ani.