Sfantul Siluan Athonitul-24 septembrie

Din viata cuviosului Siluan

        Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

      Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci “când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că “dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”

De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”

            Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

          Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.

În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .

            Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.

            Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.

            Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.

             În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a “Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

            Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.

            Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.

           După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.

            Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul “Sfântului Ilie” şi abia şopteşte “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

              Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul (“nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).

             Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.

             În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.

Păstrându-şi “ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune.

             Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

             După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa.   

           Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: “Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.

           “Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”.

Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu:

           “Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria - această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, “şi nu deznădăjduieşte”.

          Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru “întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.

           Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

            Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil – cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale – ultimul…

          “Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”

La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Siluan!

Read more »

Inteleptul din staulul oilor: Parintele IONA, de la Manastirea Oasa

Parintele Iona, fostul profesor universitar de limbi clasice

 

* S-a retras la Oasa, intr-o coliba, unde traduce Biblia, dupa un text athonit. Profesor universitar de renume, la Bucuresti si la Timisoara, mult iubit de studenti, a lasat catedra pentru a se transforma in calugarul Iona. Pe varf de munte, langa cerul albastru, fostul profesor ION PATRULESCU isi zideste sufletul in credinta si iubire de Dumnezeu *

L-am cautat pe parintele Iona intr-una din zilele toride ale acestei veri. Cerul de deasupra Oasei se limpezise atat de mult, ca ai fi putut sa te oglindesti in el. Drumul pana la chilia in care traieste ascuns de lume trece printr-o padurice de brazi, o pata de umbra binefacatoare, pentru ca apoi, tot urcand, sa se infunde intr-o poiana uriasa, cu iarba inalta, flori multicolore si roiuri de fluturi si de albine, care zgarie usor linistea locului. Ajuns in poiana, trebuie sa-ti croiesti singur carare prin ierburile navalnice. Fratele de manastire care m-a insotit s-a descaltat la marginea pajistii, ca si cum n-ar fi vrut sa murdareasca locul.

Dincolo de poiana, aproape de poala muntelui, se afla un fost adapost de ciobani: chilia parintelui Iona. Un caine urias si rau de gura pazeste coliba, imprejmuita cu un gard de leaturi. Cand l-am gasit, distinsul profesor, imbracat intr-o rasa veche, calugareasca, isi pregatea o fiertura de cartofi, in oala de lut, la foc de lemne, pe o vatra improvizata. In mijlocul incaperii, un fel de hambar cu taieturi mari pentru ferestre, care n-au fost niciodata acoperite cu sticla, mirosea a fum. Cateva obiecte de uz casnic, intr-un colt, si trei butuci, in chip de scaune, in jurul focului, reprezinta tot "mobilierul". Peretii sunt decorati cu legaturi de ceapa. Caci, dupa cum ne-a spus parintele Iona, mancarea taranului este "apa, ceapa si cartofi". Iar el se revendica taran. Din aceasta incapere se intra in stramta chilie a parintelui, pe o usa ingusta. Acolo, un pat, o masa si vrafuri de carti. Dar gazda ne-a invitat sa stam de vorba, ca taranii, la poarta, pe o banca joasa, de lemn, cotropita si ea de iarba pana la brau. O iarba fierbinte si inflorita, prin care si parintele Iona pasea descult. In timp ce vorbeste, te fixeaza cu ochii sai verzi, puternici si luminosi. Tot timpul e numai zambet.

Anii de ucenicie: parintele Galeriu

S-a pregatit mai intai pentru o cariera militara: liceul militar la Breaza si Scoala de Ofiteri de infanterie la Sibiu.

Vara la Oasa

A fost trei ani ofiter la Arad, timp in care a fost trimis sa pazeasca detinutii care lucrau la Canalul Dunare-Marea Neagra, sa ridice blocuri cu soldatii in Bucuresti, dupa cutremurul din '77, si sa culeaga porumb in Balta Brailei. A primit aceste "misiuni" ca pe o umilinta si a inteles ca armata comunista nu mai are nimic de-a face cu traditia militara a romanilor, ca ofiterul roman din anii '70 era la mii de ani lumina de ofiterul interbelic - cel scolit la Paris, care se insura cu fata cu dota si avea ordonanta. "Pe scurt, am considerat ca armata este o rusine si am demisionat."
A cautat un nou drum, si Dumnezeu s-a ingrijit de el. A cunoscut un bibliograf, Dan Lazarescu, la Arad, care i-a hranit pofta de carte, si-apoi, dornic de studiu, desi era "ateu pana in varful unghiilor", a ajuns la parintele Constantin Galeriu. Parintele Galeriu i-a promis ca-i va da recomandare ca sa aiba acces la Biblioteca Sf. Sinod, dar cu conditia sa vina duminica la biserica. "Nu ma inchinam, nu cinsteam icoanele, nimic, mergeam numai la predica, sa-l ascult pe parintele Galeriu. Incet, incet, am revenit la normal, adica la credinta", marturiseste parintele Iona.

Cu tactul sau binecunoscut, parintele Galeriu si l-a facut ucenic. Care e cea mai de pret invatatura primita de la parintele Galeriu? Ca "nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om. Ultimul ratacit, ultimul criminal, inca mai are in el chipul divin intact. Noi nu ne gandim la asta, cand intram in relatie cu alti oameni. Ii judecam dupa epiderma, nu dupa chipul dumnezeiesc. Pentru ca altfel ne-am purta cu mai mare atentie si delicatete fata de ceilalti, care sunt, si ei, purtatori ai chipului lui Dumnezeu. Se pierde doar asemanarea cu Dumnezeu, din pricina pacatelor noastre, dar nu si chipul".



Magistrul limbilor moarte

Vreme de zece ani, Ion Patrulescu s-a increstinat. Si, ca orice convertit, a vrut sa-i lumineze si pe altii. Pentru ca a inteles ca limbile latina si greaca sunt importante nu numai pentru marea cultura, dar si pentru ortodoxie, a urmat facultatea de limbi clasice.

Poiana in care se afla chilia parintelui Iona

"Toata lumea a spus ca sunt nebun: "Pai, ce mai faci cu limbile astea moarte? N-au nici un viitor". N-au viitor, dar au trecut, am zis". A ramas asistent la Universitatea din Bucuresti, si de pe aceasta pozitie si-a inceput misiunea: sa le "descalceasca studentilor semantica Sfintei Scripturi".
In 1989 s-a mutat la Timisoara si a continuat sa predea la Universitatea de Vest. Acolo a cunoscut gloria ca profesor. "Cand le-am predat greaca studentilor, limba a fost o ancora pentru teologie. Am predat si la Teologie, in intentia de a forma cu adevarat teologi, adica oameni de cultura si, totodata, marturisitori ai ortodoxiei. Si au fost cativa care m-au ascultat si au devenit preoti, alti cativa s-au calugarit. Spunea cineva ca pot face de-acum oricate pacate, ca se roaga atatia pentru mine", spune parintele Iona zambind. Totusi, nici faima, nici iubirea de care era inconjurat nu i-au fost de ajuns pentru a ramane in Universitate. "Cand am vazut ca invatamantul incepe sa se degradeze accelerat, ca Universitatea incepe sa fie de rusine, ca odinioara armata, am refuzat sa fiu partas la prabusirea ei si am renuntat sa mai predau".
In urma cu opt ani, a ales sa se retraga la Manastirea Oasa. "N-am venit atata pentru calugarie - mi se pare mare cuvantul -, am vrut sa ma retrag dintr-o lume care merge intr-o directie gresita. E o simpla retragere. Ca sa te faci calugar trebuie sa o iei de tanar. Iti cere efort si rezistenta, pe care eu nu le mai am".
In "Gradina de la Oasa", pe malul lacului, si apoi in chilia sa din padure, fostul profesor universitar a tradus din Septuaginta (Iesirea, III Regi si Isaia) si din Everghetinosul monahului Pavel (1054). Acum se roaga si lucreaza impreuna cu manastirea Vatopedu, de la Sf. Munte Athos, la traducerea Noului Testament dupa un text bizantin athonit.

"In orice nou se afla totdeauna o capcana"

- Intr-o lume care pare ca vrea sa-si smulga definitiv radacinile, pastratorii si promotorii traditiei sunt tot mai rari. Intrucat aveti renumele de aprig aparator al ei, va rugam sa ne spuneti de ce e asa importanta traditia in viata noastra.

- Mai degraba sunt vazut ca un fundamentalist - desigur, cu conotatiile peiorative ale termenului. Cei care il folosesc nu realizeaza ca fundamentalist inseamna sa ai fundamente, o fundatie, ceva solid pe care stai. Traditia este ea insasi fundatie. Iar in ce ma priveste, vorbesc despre traditia ortodoxa. In mentalitatea ortodoxa, orice inovatie, indiferent in ce domeniu, este vazuta negativ. Orice schimbare in modul de viata, de la o generatie la alta, e o nebunie.

Aceasta perceptie era comuna, pana nu demult, si la taranul roman. El, cand se confrunta cu ceva care nu se incadra in tiparele traditionale - de pilda, daca ar fi vazut un tanar cu pantofi sport, pe cand toti taranii mai purtau opinci -, exclama: "Ai mai pomenit asa ceva?". Ceva "nemaipomenit" era de rau. Traditia spunea sa te imbraci si sa te porti potrivit cu mostenirea primita de la batranii tai... Modernitatea a schimbat sensul acestui cuvant: ce era "nemaipomenit", "extraordinar", "iesit din comun" - adica de neurmat, de nefacut - a devenit pozitiv. Bun, acum cineva ar putea sa ma intrebe: "Dar ce e rau, daca in loc de roata de lemn, pui la car o roata de cauciuc, iar in loc de opinci, porti pantofi sport?". E greu sa-i spui ca e rau, pentru ca din punct de vedere trupesc e mai comod, mai usor. Insa, principiul noului, odata instituit, nu se va opri la cateva lucruri care tin de confort, ci va schimba totul, incet, incet, inclusiv fundamentele.

- Traditia nu poate sa coexiste cu noul, mostenirea cu inovatia? Ce e traditional pentru noi, azi, nu a fost nou, acum cateva secole?

- Intrebarea dvs. e logica, dar e o capcana. Eu fac traduceri, si cineva m-a intrebat de ce nu acceptam sa folosim neologisme, de vreme ce si in Biblia lui Serban sau in alte scrieri apar slavonisme, care la vremea aceea erau neologisme. Nu e totuna, pentru ca a fost o perioada de formare a ethosului (limba, portul si toate celelalte), in care traditia nu era intemeiata. Nici Biserica nu avea instituit ritualul de azi la inceput, dar odata cu ultimul Sinod Ecumenic, s-a incheiat perioada de formare a traditiei Bisericii, si ce s-a stabilit pana atunci ramane valabil pana la sfarsitul veacurilor. Si e Traditia ortodoxa. Orice inovatie venita dupa ultimul Sinod Ecumenic nu mai tine de traditia noastra.

- Vedeti noul ca pe ceva rau aprioric?

- In nou este intotdeauna o capcana, cel putin din punct de vedere duhovnicesc. Noul este, de fapt, expresia orgoliului, manifestarea eului. Cand schimba ceva, omul o face ca sa se afirme pe sine. Pe cand principiul traditiei este al smereniei, nu te afirmi, te afirma ceilalti, te lauda ceilalti, te recunosc ceilalti. De fapt, vedeti si dvs. ca diferenta dintre oamenii traditionali si cei de acum este uriasa. Acum, daca nu te afirmi, nu te impui, nu te propui, nu te baga nimeni in seama. Pe cand, in vremurile de dinainte, a iesi in fata te facea dubios. Omul de azi nu mai adera la traditie, pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii.

"Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram in universalitate"

- Dar daca asa stau lucrurile in privinta traditiei spirituale, avem mai multe motive de optimism in cazul traditiei nationale, etnice? Mai face parte traditia din "ADN"-ul romanilor de azi?

- In acest veac, identitatile se cam topesc. In sensul ca exista un popor al traditiei, deci al lui Dumnezeu, si o populatie moderna, care se naste din fiul modernitatii - modernitatea fiind gandita duhovniceste. Pentru ca exista un duh al modernitatii care isi naste fiii, asa cum exista si un Dumnezeu ai carui fii suntem noi, crestinii. As zice ca Antihristul va aparea in acest popor care propaga modernitatea. Identitatile nationale nici nu vor mai avea prea mare importanta pana la sfarsit. Drumurile ni se despart. Vom fi noi, fiii lui Dumnezeu, si ceilalti, poporul modernitatii, in asteptarea Apocalipsei.

Biserica Manastirii Oasa

�

Pe de alta parte, in masura in care suntem fideli traditiei romanesti, suntem ancorati si in traditia crestina, deci universali. Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram, paradoxal, pe usa traditiei romanesti, in universalitate. Sigur, aici este si riscul exagerarii localului, a nationalului.

- Biserica ne poate ajuta sa tinem un echilibru intre cele doua traditii?

- Biserica asta si este, echilibru. Daca te duci in orice colt de lume si participi la o slujba ortodoxa, te simti ca acasa, chiar daca nu intelegi limba in care se slujeste. E ceva care e al tau, fundamental, desi este si ceva al locului, in mod fundamental. Biserica Ortodoxa a admis ca fiecare popor sa-si aiba identitatea lui, de aceea avem patriarhiile nationale. In schimb, in momentul cand, de exemplu, in Oastea Domnului s-a interzis sa se bea vin, sa se faca nunti cu lautari si asa mai departe, s-a lovit in traditie, in ce era binecuvantat de Biserica si, fara reperele traditiei, multi dintre "ostasi" au trecut la protestantism, care este expresia modernitatii. Daca te abati de la Calea Imparateasca, ajungi in fundaturi.

- Spuneati ca Antihristul se va naste in "poporul modernitatii". Este modernitatea o fata a Raului sau chiar Raul insusi?

- Daca traditia crestina este Binele, ceea ce i se opune ce poate fi? Ce poate fi cineva sau ceva care demoleaza ceea ce Dumnezeu a spus ca e bine? Modernitatea vrea sa indrepte binele. Or, in momentul cand vrei sa "indrepti" binele pe care l-ai mostenit de sute de generatii si care a fost sfintit cu jertfa si cu sange... Cine esti tu, ca sa te impotrivesti sau sa modifici o traditie instituita de sfinti si platita cu sange si cu viata? Eu nu dau sentinte, dar fiecare isi poate da singur raspunsul la aceste intrebari.

"Nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei"

- E mai usor sa te tii de traditie in manastire? Asa se explica faptul ca ati schimbat cariera universitara pe monahism?

- Ma gandesc cu durere ca nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei, asa cum ar trebui. Pentru ca legatura dintre ucenici si batranii duhovnici a fost taiata in timpul regimului comunist, noi reinventam vietuirea in manastire, n-am mai mostenit o traditie. Stiti ca in comunism manastirile au devenit "unitati de productie" si ca multi stareti erau informatori ai Securitatii sau, in tot cazul, trebuia sa fie obedienti fata de putere. Ideea era sa-i indepartezi pe cei care voiau sa mearga la manastire. Si, in buna masura, s-a reusit, multe manastiri s-au pustiit in comunism. Apoi, dupa 1989, a fost un nou val de tineri spre manastiri, dar acest val a trebuit sa reinventeze traiul in manastire. Uitati-va peste tot, majoritatea manastirilor au stareti si duhovnici cu varste in jurul a 40 de ani.

"M-am intors la sufletul meu amarat"

Toti se straduiesc sa gaseasca drumul bun, si nadajduim in mila lui Dumnezeu ca le va da si har. Asadar, in manastiri se reinventeaza traditia. Exista diferente foarte mari intre manastiri. Numai bunul Dumnezeu va deosebi ce-i autentic si adevarat, de ce este doar incercare meritorie si atat.

- Ati influentat multi tineri sa se indrepte catre Biserica si pe unii, chiar sa se calugareasca. Ca profesor erati iubit si foarte respectat. Nu va e dor sa aveti studenti, sa va aflati in mijlocul unor oameni la inceput de drum, care cauta, spera si au totul de construit inainte?

- Nu, nu mi-e dor. Pentru ca, in timp, pozitia mea de lider in Universitate, de om cu succes, m-a facut constient, prin nu stiu ce miracol, de carentele mele si de impostura in care ma aflam. Era o ruptura grava intre ce credea lumea ca sunt si ce stiam eu ca sunt. Era foarte greu sa rezist imaginii bune pe care si-au facut-o altii despre mine. E mult mai confortabil pentru suflet sa fii depreciat, sa nu-ti fie recunoscute meritele si faptele bune, decat sa fii laudat. A accepta o imagine care nu era conforma realitatii ma facea impostor. Atunci am spus ca trebuie sa inceteze.

- Asta v-a indreptat pasii catre manastire?

- Nu, dar asta a creat o tensiune, in sensul de a implini si eu ce spun altora ca trebuie facut. M-am intors la sufletul meu amarat si ma ocup nitel de el, il mai zidesc, pentru ca altfel riscam sa-i invat pe altii ce eu nu lucram. Intram in categoria fariseilor fatarnici. Asta nu inseamna ca acum sunt altceva, intre noi fie vorba, dar macar ma straduiesc... (Rade)

- De ce credeti ca ati avut asa mare trecere la studenti? Aveati har pedagogic sau le vorbeati despre lucruri care tin de suflet, pe limba lor?

- A fost vorba, cu siguranta, si de har, pe care insa nu l-am banuit. M-am trezit cu o audienta pe care nu o aveam in vedere si m-am mirat de receptivitatea studentilor. Ajunsesem sa ma citeze cu niste afirmatii destepte, pe care ei mi le atribuiau, dar eu nu le recunosteam, nu-mi aminteam sa ma fi gandit la ele. Fiind mai prost, mi se dadeau de Sus, pentru acei tineri. Asta e lucrarea harului. Asa se intampla ca ultimul popa de pe pamant, un netrebnic care nici nu stie ce s-a intamplat, sa faca minuni cu un crestin, pentru credinta acestuia. Eu cred ca in anii '90-'93 a fost o perioada de har in toata tara. Eu ii gasesc si o explicatie: e harul care vine pentru suferintele neinchipuit de mari ale martirilor din timpul comunismului. Pentru sangele si jertfa lor ni s-a dat acest har, si de aceea tin sa-i pomenim si sa-i cinstim. Daca nu o facem, harul se ridica de la noi. De aceea, ma alatur si eu altor crestini si-mi exprim nedumerirea ca acei mucenici si sfintiti jertfitori din temnitele comuniste nu sunt trecuti in randul sfintilor, de Sfantul Sinod.

Fotografiile autorului / Foto: Andrei Cheran (3)

 

• Claudiu Tarziu

 sursa: http://www.formula-as.ro/2011/980/spiritualitate-39/inteleptul-din-staulul-oilor-parintele-iona-de-la-manastirea-oasa-14032

Read more »

Ei au renunţat la tot pentru Dumnezeu! - Vedete care au lăsat în urmă celebritatea, alegând credinţa absolută

Au fost artişti de renume, aveau o carieră şi o viaţă plină de plăceri ori păcate omeneşti. Erau vedete ale timpului lor. Cu toate acestea, intr- un moment al vieţii ceva s-a schimbat in fiinţa lor, iar destinul i-a făcut să o ia pe altă cale. Au ales să se apropie de credinţă şi să se dedice lui Dumnezeu.

Dragoş Pâslaru, interpretându-l pe Horia Sima, în filmul “Drumeţ în calea lupilor”

Dacă l-ai întâlni astăzi pe Dragoş Pâslaru, ar trebui să-i spui “frate Valerian”. Acesta e numele sub care fostul actor îşi duce existenţa, de aproape două decenii, ca simplu călugăr al mănăstirii vâlcene Frăsinei. Chipul osos, dăltuit parcă de mâna unui sculptor furios, privirea rece, dar incredibil de expresivă, îl apropiaseră de rolurile de “duri” ai ecranului.

Jucase în magnifice piese de teatru, precum “Karamazovii”, dar şi în filme ca “Pruncul, petrolul şi ardelenii”, “Concurs” sau “Să mori rănit din dragoste de viaţă”.Totuşi, emblema realizărilor lui cinematografice rămăsese excepţionala portretizare a fostului conducător legionar Horia Sima, în filmul din 1988, “Drumeţ în calea lupilor”.

Adus în moarte clinică de mineri

Regizat de Constantin Vaeni, pelicula avea să fie proiectată în cinematografe şi la televiziune abia în primăvara lui 1990. Poate de aceea chipul lui Dragoş Pâslaru, implicat activ în evenimentele ce au constituit fenomenul “Piaţa Universităţii”, avea să fie recunoscut uşor de minerii veniţi, pe 14 iunie 1990, “să facă ordine” în Bucureşti. Avea să fie asociat cu răul, cu legionarii. Pâslaru a fost bătut până la comă, fiind dus la spital în moarte clinică . Şocul produs l-a făcut să plonjeze într-o altă dimensiune. Cea a credinţei şi a iertării. Astfel, la scurtă vreme, actorul de 39 de ani a pus punct unei cariere de succes, dar şi vieţii obişnuite. A lăsat totul în urmă şi s-a retras la mănăstirea din Vâlcea.

Mariana Buruiană a fost considerată o actriţă de o sensibilitate ieşită din comun

Mariana Buruiană şi «Taina Mărturisirii»

Actriţă de prim rang a scenei şi cinematografiei româneşti, Mariana Buruiană (55 de ani) s-a retras, la câţiva ani după 1990, din lumina reflectoarelor. Chiar dacă nu s-a călugărit, ea şi-a dedicat viaţa credinţei întru Hristos, fiind şi autoarea unei cărţi, “Taina mărturisirii”.

O apariţie angelică, un chip diafan şi-o sensibilitate aparte. Acestea o definiseră pe Mariana Buruiană, pe vremea în care era una dintre renumitele actriţe ale Teatrului Bulandra, dar şi ale cinematografiei noastre. Zecile de roluri în teatru, dar şi din filme - dintre care rămâne de neuitat cel din “Domnişoara Christina” (1994) - o transformaseră într-una dintre cele mai apreciate artiste ale generaţiei sale. La câţiva ani după Revoluţie însă, Mariana Buruiană a abandonat cariera ce-i oferise un nume în ochii publicului. Ca într-o adevărată revelaţie, s-a apropiat de credinţă şi de Hristos.

“Noi ucidem nu numai cu armele”

“Totul a plecat de la «să nu ucizi!». Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca”, dezvăluia fosta actriţă în Evenimentul Zilei, acum câţiva ani.

Nu s-a călugărit, dar a scris cartea “Taina mărturisirii”, propria poveste a apropierii de Hristos, mergând, în continuare, pe calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării.

Dan Bădulescu, de la chitarist rock la preot

Dan Bădulescu (58 de ani) a fost unul dintre marile nume ale rockului românesc din anii ’70, chitarist în trupe faimoase ale genului. A emigrat în Suedia în 1986, apoi a renunţat la chitară pentru apropierea de Dumnezeu. Întors în ţară, a absolvit Teologia, fiind, de câţiva ani, preot la o biserică din Bucureşti.

Dan Bădulescu a ajuns preot, după ce a fost chitarist rock (medalion, în formaţia Sfinx) în multe trupe de legendă ale muzicii româneşti

Dan Bădulescu

Născut în 1952, Dan Bădulescu devenise în anii ’70 una dintre figurile importante ale muzicii rock din România. Absolvent de Conserva-tor, Bădulescu a fost membru al unor formaţii binecunoscute în epocă, de neuitat vreodată pentru cei care au trăit acele vremuri. A cântat alături de Dan Andrei Aldea în celebrul grup Sfinx, a fost chitaristul trupei Roşu şi Negru, condusă de Liviu Tudan, în perioada 1979-1982, dar şi al altor formaţii, precum Iris, Post Scriptum, Pro Musica.

A stat 11 ani în Suedia

Chitarist şi compozitor de mare talent, Bădulescu s-a apropiat şi de yoga, chiar melodiile sale, mult elaborate, reflectând tendinţa de înţelegere a misterului vieţii. În anul 1986 a emigrat în Suedia, unde, în scurtă vreme, a ajuns să cânte în strana unei biserici ortodoxe.

În 1997 s-a întors în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, câţiva ani mai târziu fiind hirotonit şi slujind ca preot la o biserică bucureşteană din strada Avrig.

“Mi-am dat seama că l-am căutat pe Cel Viu între cei morţi. Dumnezeu este în biserică. Eu am pierdut cam mulţi ani din viaţă până să realizez acest lucru”, declara Dan Bădulescu într-una dintre puţinele apariţii în presă.

Monica Fermo, călugăriţă în Ierusalim

Monica Fermo, tânără

Una dintre blondele fatale din anii ’70 ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, Monica Fermo (56 de ani), trăieşte de peste două decenii la o mănăstire din Ierusalim.

Era blondă, era tânără, era sexy, era actriţă. Monica Fermo devenise, spre sfârşitul anilor ’70, una dintre cele mai provocatoare prezenţe actoriceşti de pe scena Naţionalului bucureştean. După cum mărturisea ea însăşi mai târziu, “primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea”.

Maica Ecaterina, fosta actriţă Monica Fermo

Evreică prin naştere, Fermo a decis, în 1986, la sfatul părintelui Argatu, să îmbrăţişeze ortodoxia, botezându-se la vârsta de 32 de ani. “Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, devastatoare”, spunea ea.

A luat calea Ierusalimului, în Israel, unde trăieşte şi astăzi, cu numele de maica Ecaterina, în chilia unei mănăstiri din apropierea Sfântului Mormânt al Mântuitorului.

Fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu este monah pe Muntele Athos

Octavian Cotescu

valeria Seciu

Mult mai puţin cunoscut publicului larg, Alexandru Cotescu (42 de ani) are o ascendenţă nobilă, din punct de vedere artistic, fiind fiul marilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. A avut o apariţie meteorică în filmul “Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăieşte de ani buni la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice şi vieţi ale sfinţilor.




Sursa: www.ortodoxia.md

Read more »