Exmiliardarul ce a dat viata de lux pe viata la ferma

In perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de munca pentru 2.500 de persoane. In prezent, acestia mai sunt doar in numar de doi, ambii muncitori, care il invata pe Sterligov cum sa faca lucruri precum constructia de ziduri sau repararea de garduri.
Dupa o viata traita in cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov si sotia sa si-au schimbat perspectivele asupra vietii si au decis sa-si vanda proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertatii din New York, birourile de pe Wall Street si din Londra, casa din Elvetia, castelul din Franta si apartamentul din Piata Rosie din Moscova pentru a se muta la tara.
Sterligov si-a vandut averea la licitatie dupa ce s-a ales praful de ambitiile sale politice, care incepusera cu o campanie pentru functia de guvernator al Siberiei si au fost urmate de candidaturile pentru primaria Moscovei si in final pentru presedentia Rusiei.
“Mi-am dorit sa schimb viata oamenilor din Rusia in bine...Mi-am dorit sa aduc o noua viziune acestei tari, pentru a crea o viata mai buna. Dar nu am reusit, si am ajuns sa imi dau seama ca, chiar daca nu voi putea fi alaturi de tara mea in acest mod, familia mea inca are nevoie de mine - si am putut face schimbari la acest nivel.”
A ajuns sa acumuleze datorii uriase din pricina costurilor campaniilor sale electorale, asa ca si-a vandut casa din Moscova, toate proprietatile si actiunile, si si-a platit datoriile, iar mai apoi, dupa o calatorie in padure, si-a construit o casa cu banii care ii mai ramasesera dupa ce totul fusese vandut.
“In astfel de situatii urgente, nu este timp de discutii - atunci capul familiei, barbatul, trebuie sa ia toate deciziile...A fost greu pentru sotia mea, care nu era obisnuita cu viata la tara, ci mai degraba cu viata de milionar. Acum este recunoscatoare, deoarece copiii nostrii duc o viata normala, o viata reala. Familia mea este fara indoiala mai fericita.”
Altfel spus, eliberat de boala materialismului si de traiul imbacsit intr-o mare capitala a lumii, Sterligov a gasit adevarata fericire, fericirea fara bani.



Dupa cum marturiseste programului BBC World Service's Outlook: "Viata mea nu a fost niciodata mai buna - inca nu pot crede ca am o viata atat de implinita si interesanta. Am reusit sa gasim fericire ca si familie - si inca nu pot sa cred ca am reusit sa parasim Moscova, cu toata atmosfera ei de mercenariat, ividie si ostilitate. Cu greu pot descrie starea sufleteasca in care ne aflam, exact cum nu poti descrie gustul unei inghetate. Trebuie sa o gusti pentru a stii asta...Nici intr-un milion de ani nu mi-as dori sa redevin om de afaceri si sa fiu inconjurat de acele lucruri care definesc un om de afaceri de succes: case in Rublyovka, yachturi si masini Bentley. Sunt fericit cu pacea pe care am gasit-o la tara, alaturi de sotia, copiii si oile mele”.
Pentru a se adapta noii vieti, sotia acestuia, Alyona, a schimbat bijuteriile scumpe si hainele de marca cu fustele lungi si basmaua, precum taranii din romanele lui Tolstoi. Sotii Sterligov si cei patru copii au ales ca resedinta o casa umila, fara electricitate, aflata la 15 kilometri departare de orice alta locuinta. Alyona a nascut cel de-al cincilea copil al familiei in noua locuinta, fiind asistata la nastere de sotul sau.



In momentul de fata, familia Sterligov detine doar doua locuinte, una de iarna si alta de vara, aflate la o distanta de aproximativ 20 de kilometri una de cealalta. Dupa ce s-au mutat, familia a aruncat toate pozele reprezentand vechiul stil de viata si refuza sa se uite la televizor sau sa foloseasca Internetul.
“Nu are rost sa pierdem timpul copiilor nostri utilizand aceste mecanisme de spalare de creier. Mai bine ne asezam la masa si vorbim despre carti decat sa ne uitam la mizeriile de la televizor...Ce sunt acum? Doar un taran oarecare. Un crescator de animale. Nu cred ca Putin se mai teme acum de mine”, a conchis fostul oligarh.
Parintii nu au dorit sa-si dea copiii la scoala, acestia fiind instruiti de un institutor, in timp ce cea mai mare fata invata la Universitatea din Moscova. Familia este foarte credincioasa, respectand obiceiurile religiei ortodoxe. Cu toate ca s-a retras complet din lumea afacerilor, Sterligov a mai primit amenintari, iar prima lor cabana a fost incendiata, in timp ce cainele a fost otravit. Casa de iarna are doar doua dormitoare si a fost dotata cu un sistem electric pentru a permite functionarea unei masini de spalat si pentru iluminat. Sterligov si familia sa nu-si doreste sa se intoarca la viata de dinainte.



Este un nationalist convins si a devenit profund religios acum 10 ani - desi nu vrea sa vorbeasca despre acest lucru, descriindu-l ca fiind “prea personal”.
“Nu mi-a mai ramas nici un ban - tot ceea ce am sunt banii din buzunar. Si mai am niste gaste, vite, un berbec si mai nou, niste curcani. Avem aproape tot ceea ce ne trebuie. Nu mai trebuie sa cumpar decat zahar, sare, ceai si ocazional paine, atunci cand suntem suficient de lenesi pentru a nu ne macina propria faina....Viata mea nu a fost niciodata mai buna - inca nu pot crede ca am o viata atat de implinita si interesanta...Puii de curcan tocmai au iesit de sub closca - aceasta este o stire interesanta pentru noi in momentul de fata. Am reusit sa gasim fericire ca si familie - si inca nu pot sa cred ca am reusit sa parasim Moscova, cu toata atmosfera ei de mercenariat, ividie si ostilitate. Cu greu pot descrie starea sufleteasca in care ne aflam, exact cum nu poti descrie gustul unei inghetate. Trebuie sa o gusti pentru a stii asta.”, a declarat el programului BBC World Service’s Outlook.



Sterligov traieste acum intr-o casa mica, pe care o descrie ca fiind “o soba ruseasca, cateva ferestre, pereti si un tavan”. Are doua tractoare, un boldozer si o Toyota veche, desi pe timp de iarna la ferma se poate ajunge doar cu o caruta tarasa de cai. Ce mai apropiata casa se afla la 11 km distanta. Nu are electricitate si acum incearca sa se descotoroseasca si de telefonul mobil.
Despre acest exemplu viu pentru toti bogatasii, consumeristii si materialistii din lume, a scris la 5 decembrie 2008 si Nataliya Vasilyeva pentru Associated Press, intr-un articol intitulat "Ex-capitalist trades luxury for farm life".

In timp ce averile oligarhilor rusi se diminueaza vizibil din cauza crizei financiare, un barbat, care a facut parte dintre acestia, le ofera un sfat surprinzator: numai credulii mai cred ca banii aduc fericirea, iar o viata bine traita nu are nimic de-a face cu “ochiul dracului”, scrie Daily Mail, in pagina electronica.

German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de dupa caderea URSS si-a abandonat in 2005 averea pentru a trai ca un taran intr-o parte indepartata a Rusiei, fiind dovada ca se poate gasi fericirea. S-a bucurat de o avere impresionanta, a trait in vile somptuoase, a avut yachturi si avioane private, dar a renuntat la acest stil de viata in urma cu patru ani si a ales sa se mute cu familia sa intr-o zona rurala a Rusiei, unde a ales sa traiasca in mijlocul salbaticiei.
“Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut mintile, dar dupa patru ani se dovedeste ca am facut alegerea corecta. Criza economica care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni si am suficiente resurse pentru a supravietui”.
La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii si in scurt timp, profitand de vidul de legislatie din acea vreme, a reusit sa construiasca un imperiu financiar, cu birouri in Londra si New York, si a devenit milionar.
In timp ce Sterligov isi facea un nume in domeniul afacerilor, amenintarile incepeau sa se intensifice, iar el si sotia sa traiau in permanenta cu frica de a nu fi rapiti, brutalizati sau chiar omorati. "In primii doi ani de relatie ne-am mutat de 23 de ori. El ma suna si-mi spunea: «Impacheteaza, iar ne mutam». In cercurile in care sotul meu activa aveau loc multe crime", isi aminteste Alyona. Tocmai din aceasta cauza, nu este de mirare ca oligarhii rusi angajeaza o armata de gardieni care sa-i protejeze. Alyona, a carei familie era apropiata cu fostul lider comunist Nikita Hrusciov, a urat dintotdeauna sa aiba servitori. "Nu-mi doream straini in casa mea. Dar intotdeauna era o exceptie: bodyguarzii inarmati. Dupa ce ne-am mutat in Moscova, dupa o perioada petrecuta in Mayfair- Londra, am realizat ca acestia erau indispensabili. Eram foarte bogati intr-o tara in care majoritatea oamenilor nu erau avuti, iar oamenii de afaceri erau tintele favorite ale rapitorilor pentru a se rafui cu aceasta situatie. Era ingrozitor. Intotdeauna aveam cel putin doua garzi de corp cu mine, dar odata numarul acestora a ajuns la 60 pentru a ma supraveghea atat pe mine, cat si pe copiii mei", a continuat aceasta, in timp ce sotul sau a dat afirmativ din cap. "Eram ca pasarile intr-o cusca aurie. Fiind foarte bogati, traiam intr-o sclavie, din care, din fericire, am scapat", a completat German. Pentru a scapa de amenintari, in era presedintiei lui Boris Eltin, multe cupluri bogate declarau ca s-au despartit si se afisau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atentia de la familia adevarata. "Se prefacea ca nu mai suntem importanti pentru el si asa prevenea sa devenim tintele rivalilor sau a rapitorilor", a confirmat Alyona. Un factor important in decizia lor de a-si schimba stilul de viata l-a constituit infrangerea lui German in alegerile prezidentiale din 2004, cand invingator a iesit actualul premier rus Vladimir Putin. "A venit acasa, si-a aruncat jacheta si a spus: «Nu mai pot face nimic aici. Hai sa plecam si sa incepem o noua viata»", isi aminteste Alyona, care a fost ceruta in casatorie la doar trei minute dupa ce s-au cunoscut. Au ales ca locatie o zona impadurita, aflata la 60 de kilometri departare de Moscova, o zona lipsita de luxul cu care s-au obisnuit, dar pe care nu il regreta.

Read more »

Viata de dincolo si rugaciunea

         O mărturie a monahiei Tatiana (1912) 

         Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.

         Deodată m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergând într-o parte şi-ntr-alta căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi deodată am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având feţele posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.

       „Voi cine sunteţi?” – i-am întrebat.

        Iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca şi tine.”

        Ce-am simţit în acel moment depăşeşte orice de exprimare! Frică şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o făptură strălucitoare, al cărei chip era învăluit în lumina pe care o răspândea în jur şi mi-a zis: „Urmează-mă!” După aceea m-a dus într-un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii.

        Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea de pe pământ şi intrasem în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, şi nepregătită.

Făptura de lumină m-a condus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni, oameni şi femei, vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.”

          M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi iui Dumnezeu?”

Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „În veşnicie Domnul nu ne ascultă, pentru că ne-am purtat fără grijă pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Niciodată nu vom avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Porunca lui Hristos: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5,17) fusese datoria noastră şi cu toate că se cuvenea să rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de starea sufletelor noastre. Însă, aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată.  

           Noi suntem nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre, şi totuşi, pe cea mai de seamă – rugăciunea, n-am împlinit-o.”

            Când am auzit unele ca acestea, am început să mă rog şi să-mi fac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat? Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această situaţie neplăcută.

Cei din jurul meu îmi ziceau: „În veşnicie Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne pomenească înaintea Lui.”

           Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele – pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc la fel.

„Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!” Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase.

„Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?” m-a întrebat doamna. Tremurând, am răspuns: „După ce voi fi murit, aş fi vrut să revăd cele pământeşti şi cele cereşti, pe Domnul şi pe Măicuţa Domnului.”

           Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec în veşnicie, cei ce cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu fiind călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru! Prin mijlocirea acestei rugăciuni harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti această vedere tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor. Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui. Atotputernicul poate să învie un om mort de veacuri, pentru a dovedi că există viaţă după moarte, dar ce folos dacă acest înviat nici aşa nu va fi crezut, şi riscă să fie omorât de ei.”

            În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meu a licărit deodată o undă de nădejde că voi reveni pe pământ! Cei aflaţi în camera de metal îşi aţintiră privirile asupra mea exclamând: „Deci aveţi de gând s-o lăsaţi să părăsească această îngrozitoare cameră de tortură?”

           Doamna a continuat: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – va fi nedespărţit de Maica Domnului. Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar pe parcursul vieţii sale s-a străduit să deprindă această rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna.

Schimbare spre bine nu mai există. Numai când acel suflet este pomenit pe pământ i se mai poate schimba starea.

            A mai adăugat apoi: „O voi, monahilor, monahilor! Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeu şi Maicii lui Dumnezeu, voi gândiţi: “Îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Ea se îngrijeşte numai de cei ce-şi încredinţează ei toate problemele. Ea este Cea care înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: “Poate că toate acestea s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului…””

„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!”

            Şi am văzut un şir de călugăriţe venind către noi – cele ce slujeau în altar şi furau bani, ţineau în mâini hârtiuţe în care erau pomeniţi cei cărora le aparţineau banii; din urmă veneau altele ce nu-şi păstraseră nevinovăţia; printre ele erau şi coriste, cu chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, şi pecetluite de o tristeţe nesfârşită.

        „Cântaţi-mi un imn închinat Maicii Domnului!” – le-am zis. Ele însă răspundeau: „Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-o cu inimă curată.”

          Atunci am început să plâng cu amar că din pricina neatenţiei noastre am fost lipsite de binecuvântarea de a înălţa imnuri pentru Domnul şi Atotsfânta lui Maică.

După toate cele auzite şi văzute, făptura de lumină care mă condusese în camera judecăţii a venit şi mi-a zis: „Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.”

          Şi deodată m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.” Abia ce pronunţasem aceste cuvinte şi brusc mă pomenii înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise mi se adresă cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat.  Chiar ai fost de-adevăratelea în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!”

Îngrozită, am căzut în genunchi înaintea Iui: „Vai de mine! Cât de nefericită sunt că m-am întors din nou aici. Decât să-mi fi făcut de lucru prin chilie era mai bine să fug departe!”

         „Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom vizita diferite locuri timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost rezervat să te adăpostească până la cea de-a doua venire a Domnului.”

Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”, mi-a răspuns.

           Am început să-l implor: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ ca să mă pocăiesc.”

Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar cu o condiţie: să spui şi celorlalţi tot ce-ai văzut şi ai auzit aici.”

              Am căzut în genunchi şi am făgăduit că aşa voi face. Şi în aceeaşi clipă am simţit o bucurie în suflet, îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu s-a sălăşluit în inima ta, însă ai făgăduit să-l dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de încurcături prosteşti şi nu-ţi vei îndeplini făgăduinţa, te vei întoarce în locul hărăzit ţie. Voi fi mereu lângă tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle.”

           Şi iarăşi m-am trezit în patul meu. Am sărit în picioare văzându-l pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate. Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic, Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut, trecând prin perete. Iarăşi am ieşit pe hol, aflându-mă într-o stare de entuziasm. Surorile s-au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută într-un răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchi înaintea lor, le-am promis că din această clipă mă voi schimba complet.

        Trebuie să mai adaug că nici un fel de îngrozire de pe pământ nu se poate asemui cu groaza încercată de mine în viaţa de dincolo. Până-n ziua de astăzi, vorbesc tot timpul despre cele văzute de mine cu orişicine fără să şovăi. Amin.

sursa: traditiaortodoxa.wordpress.com

Read more »

Video-Ilie Tudor- lansare de carte

          Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniţă, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei. Acolo a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniţi, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a şi primit Crucea Patriarhală pentru mireni.

        Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. 

         Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. 

         În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Read more »