Unitatea Ortodoxiei din ce in ce mai afectata : Patriarhia Ierusalimului a rupt comuniunea cu Patriarhia Romana

        Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului s-a reunit în şedinţă sinodală ieri, 9 mai, unde, printre altele, a luat o hotărâre în «problema anticanonică a Bisericii din Ierihon» (Aşezământul românesc al Patriarhiei Române). «În unanimitate şi cu părere de rău», Sf. Sinod a hotărât întreruperea pomenirii Patriarhului Daniel al României şi caterisirea reprezentantului Patriarhiei Române la Ierusalim, Arhimandritul Ieronim Creţu.

         Temeiul luării unui astfel de hotărâri este construirea în ultimul deceniu a bisericii Aşezământului românesc (loc de găzduire a pelerinilor) fără încuviinţarea canonică a Patriarhiei Ierusalimului, sub omoforul căreia se află bisericile ortodoxe din Ţara Sfântă, încălcându-se astfel hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale.

Astfel, spune Patriarhia Ierusalimului, prin pretenţia Patriarhiei Române că biserica a fost ridicată pentru pelerinii români din Ţara Sfântă, se transformă jurisdicţia Ierusalimului într-un «câmp deschis» pentru ca orice altă Biserică locală să-şi clădească biserici.

           După epistola Patriarhului Theofil III către Patriarhul Daniel, acesta din urmă l-a trimis pe PS Ciprian Câmpineanul la Ierusalim cu o epistolă de răspuns, pe 15 aprilie – care însă «n-a căutat, nici n-a dorit o soluţionare canonică a problemei şi păstrarea unităţii în Hristos, ci doar argumente slabe şi inutile» în favoarea situaţiei existente. Astfel, se spune din nou, «Sfântul Sinod s-a văzut silit cu durere», «pentru păstrarea şi ocrotirea drepturilor canonice şi pastorale ale Patriarhiei Ierusalimului în Ţara Sfântă» să ia hotărârea de întrerupere a comuniunii eclesiastice, «pentru restabilirea rânduielii bisericeşti».

           Se mai spune că, în ciuda aceste întreruperi a comuniunii, «evlavioşii pelerini din România sunt bineveniţi în Ţara Sfântă şi în sfintele lăcaşuri patriarhale».

Deocamdată nu există un răspuns oficial al Patriarhiei Române.

Sursa: razboiintrucuvant.ro

Comunicatul integral al Patriarhiei Ierusalimului:
http://www.jp-newsgate.net/gr/2011/05/09/3352/

                 CE A DUS LA O ASTFEL DE DECIZIE?

            Un articol aparut pe Romfea.gr pare a indica un conflict abrupt intre Patriarhia Romana, pe de o parte, si Patriarhiile de Constantinopol (“Ecumenica”) si de Ierusalim, pe de alta parte. Mai ramane insa ca afirmatia tare, potrivit careia Patriarhia Ierusalimului ar fi gata sa rupa comuniunea cu cea Romana, sa fie confirmata oficial. Lucru de care ne-am indoi, totusi. Probabil conflictul se va duce totusi la un nivel secundar, nu atat de fatis si oficial.

De fapt, in masura in care dimensiunea conflictului e reala, articolul de pe Romfea.gr nu face altceva decat sa confirme ceea ce s-a observat la ultima intalnire pan-ortodoxa destinata organizarii Sinodului asa-zis al Optulea: anume, ca Patriarhia Romana are intentii hegemonice.

Iata ce scria, pe atunci, Asia News (o sursa destul de apropiata Patriarhiei Ecumenice):

Astfel, dezacordul a relevat faptul ca s-au format doua tabere in lumea ortodoxa. Cea a Constantinopolului, care isi are sfera de influenta asupra patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Sofiei (? – n.n.), Belgradului, bisericile de limba si cultura greaca, si biserica Albaniei. Si cea a Moscovei, care include Patriarhatul Georgiei, Bisericile Poloniei si Cehiei si, in mod surprinzator, Patriarhatul Romaniei. Ultima nu si-a ascuns intentiile hegemonice, in special in spatiul diasporei ortodoxe.

         Iata si comentariul CELOR DE LA RAZBOIINTRUCUVANT, mai degraba o mirare exprimata ad-hoc:

Ceea ce intriga in toata aceasta ecuatie este informatia (neconfirmata) ca Patriarhia Romaniei ar “juca” in aceeasi tabara cu cea a Moscovei. Daca ar fi asa, atunci conflictul legat de jurisdictia Basarabiei este doar un fum de petarde? Intrebam si noi…

         Asadar, exista o confirmare partiala prin acest atac de pe Romfea la adresa Patriarhiei Romane – anume, ca aceasta din urma ar avea intentii hegemonice din ce in ce mai pronuntate. Nu exista inca o confirmare pentru cealalta informatie, anume, daca Bucurestiul ar fi alaturi de Moscova. Lucrul este, totusi, foarte important. Daca se confirma, intr-adevar am asista la o polarizare intre doua tabere ale ortodoxiei, una in jurul Constantinopolului si alta in jurul Moscovei. Totusi, aceasta varianta este destul de putin probabila. Mai degraba asistam la un conflict de interese intre diferite patriarhii si la posibile aliante conjuncturale, in functie de interesul de moment.

            Ce ar insemna insa, la modul propriu, “intentii hegemonice“? Este vorba, la nivelul de baza si foarte direct spus, de pretentii teritoriale – la nivel de autoritate ecleziala. Despre jurisdictii – parohii, manastiri, eparhii infiintate pe teritoriul unor tari care, traditional, apartineau, altor jurisdictii (Patriarhia Ecumenica, mai ales, dar si cea a Ierusalmului - in cazul Aszamantului romanesc de la Ierihon).

Romania a cunoscut in deceniile din urma un masiv proces de emigrare in Vestul Europei. O parte destul de importanta a acestor romani de peste hotare au pastrat intr-un mod oarecare legatura cu Biserica si, evident, au cautat, in primul rand, o biserica ortodoxa romaneasca. Asa se explica faptul ca Patriarhia Romana a devenit foarte prezenta in Vestul Europei. 

                  O prezenta incomoda pentru Patriarhia Ecumenica, care se vede concurata, deja, nu doar de Patriarhia Moscovei, ci si de cea Romana in unele jurisdictii fie direct subordonate, fie aflate sub influenta ei. De aceea Patriarhia Romana a si fost alaturi de cea a Moscovei la intalnirea precedenta, cele doua centre avand un interes conjunctural similar in ceea ce priveste drepturile asupra unor spatii aflate dincolo de teritoriul statal roman si rus. Astfel se explica si conflictul acut intervenit intre Ierusalim si Bucuresti, legat de un asezamant din Ierihon disputat, din punct de vedere jurisdictional, de ambele patriarhii. Probabil o picatura care a umplut paharul rabdarii patriarhiilor Constantinopolului si Ierusalimului?

              In acest sens, Patriarhia Romana poate figura, intr-adevar, drept ultimul jucator intrat pe scena definirii raporturilor de putere in tabara ortodoxa care incepe sa emita pretentii. Asta din pricina noului Patriarh, PF Daniel, care, ca orice manager autentic (ce singur se declara), si-o fi facut calculele cu privire la resursele de care dispune, o fi evaluat locul pe care il ocupa BOR in ortodoxia universala si a decis ca, eventual, e loc de mai mult si de mai bine (in termeni de putere, influenta). Acest lucru evident deranjeaza si iata ca, pe langa pretentiile rusilor care erau, pana in acest moment, cel mai mare impediment in calea organizarii unui Sinod Pan-Ortodox, se adauga si pretentiile “romanilor”.

Stranie ironie, nu? Tabara patriarhilor perceputi drept unii dintre cei mai ecumenisti si modernisti (PF Kirill al Rusiei, PF Daniel), este, in acest moment, daca este sa ne luam dupa aceste stiri, cel mai mare obstacol in calea… Sinodului Pan-Ortodox, temut a fi o piatra de incercare pentru ortodoxie. Drept este insa ca, de cealalta parte, nu avem vreun patriarh traditionalist, ci unul perceput a fi si mai sincretist - anume patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.

                Ar mai fi ceva. In istorie a existat un moment in care Patriarhia Romana nu doar ca avea un rol mare in ortodoxia universala, ci chiar unul de lider. Este vorba de perioada interbelica si de faptul ca in Rusia Biserica Ortodoxa era supusa unei groaznice prigoane bolsevice ceea ce a scos-o, practic, pe de “scena”. Atunci, Patriarhia Romana, din nefericire, a purtat stindardul unei agende reformiste (din care a facut parte si modificarea calendarului si, mai cu seama, a Pascaliei). Tocmai din acest motiv, am spune noi, de suprematia in ortodoxie a Patriarhiei Romane s-a ales praful, iar la cea mai indrazneata reforma (schimbarea pascaliei) s-a renuntat, promotorii ei fiind rusinati de marturisirea ortodoxa a unor Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Sandu Tudor, Nichifor Crainic si altii. Oare Patriarhul Daniel a luat in considerare, la “riscuri” in calea obiectivelor sale strategice de putere, faptul ca sustinerea unei agende reformiste reprezinta un handicap decisiv? Ne exprimam si noi pe limba managerilor, poate, poate s-o intelege ceva.

                 Realitatea este ca Dumnezeu lucreaza, ca Fiul Sau a fagaduit ca Biserica nu va fi biruita de Portile Iadului si ca exista legi duhovnicesti. Patriarhii ambitiosi ar trebui sa tina cont de acestea, pentru ca praful si pulberea se va alege de trufia lor si de visurile lor de putere.

Pana la urma, vedem cum Dumnezeu lucreaza si prin aceste dezbinari de tip Turnul Babel, pe seama unor interese strict lumesti ale diferitelor centre de putere in ortodoxie, pentru a mai amana realizarea unor agende reformiste primejdioase, poate chiar antihristice, in cadrul Bisericii Ortodoxe Universale

Read more »

Icoana este o fereastră spre Dumnezeu

        Icoana înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel adânc.

         Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Putem considera aceasta un îndemn, o încredinţare că a fost un început că icoana este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

          În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti.

          Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.

Iisus Hristos Pantocrator. Frescă din Catedrala ,,Schimbarea la faţă a Domnului” din Novgorod

Teofan Grecul, secolul al XIV-lea

            Cuvântul ,,icoană” este de origine greacă (eikon), însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul ,,plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce ,,a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul.

         De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii.

          Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină - urmând canoanele - nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.

          În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu.

Read more »

Sfinţenia te face nebun-Sfântul Ioan Maximovici

            Sfinţii în viaţă văd împărăţia cerească cu ochii sufleteşti, având mintea şi inima deschise spre a face voia lui Dumnezeu. Ei nu aparţin acestei lumi, nu le pasă de cele vremelnice al căror stăpân este diavolul căci temelia faptelor lor nu este alta decât legea lui Dumnezeu.

        Legea lui Dumnezeu stă scrisă în inima lor precum cele zece porunci pe tablele legii, călăuzindu-i în toate clipele vieţii, în toate încercările ce le stau în faţă. Acţiunile lor par stranii şi imprevizibile pentru cei din jurul lor, ce se conduc după judecata omenească. Noi, cei supuşi păcatului, nu putem înţelege libertatea care îi fericeşte pe sfinţi. Lumea înrobită de patimi priveşte spre cei ce s-au eliberat din lanţurile ei ca spre nişte nebuni. Iar un ,,nebun” din zilele noastre de slăbiciune duhovnicească este Sfântul Ierarh Ioan Maximovici.

      Sfântul Ioan Maximovici oferea o privelişte greu de imaginat. Mic de statură, cu trupul ca un trunchi noduros şi scorţos, gârbovit, cărunt şi cu părul zburlit, cu potcapul sucit într-o parte, complet neatent la aspectul exterior. Fiind slab, numai piele şi oase, înfăţişarea lui părea extrem de severă, chiar sălbatică, întregită de o vorbire defectuoasă, sunând uneori a gângurit copilăresc. Un om din altă lume ! În sandale, chiar şi iarna, uneori chiar desculţ, îmbrăcat bizar, el purta mereu o tolbă plină cu diferite obiecte printre care copia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk şi părticele din moaştele patronului şi strămoşului său, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. 

           În loc de o frumoasă mitră arhierească, împodobită, sfântul avea o mitră pliantă de călătorie, ce semăna mai degrabă cu o scufie lărgită şi diformă; de culoare albă, ca şi veşmintele, aceasta era cusută cu cruciuliţe, având lipite pe ea iconiţe ieftine din hârtie. Cârja episcopală îl depăşea în înălţime, sfântul părea că stă atârnat de ea. Dar în ciuda aparenţei severe şi sălbatice, în privirea sfântului citeai că eşti cea mai iubită făptură de pe pământ. 

           Rangurile şi măririle omeneşti, chiar cele bisericeşti, erau pentru el slavă deşartă. În 1934, când Sinodul Bisericii a hotărât să-l hirotonească arhiereu, el nu a fost interesat, ba chiar s-a mâhnit. Anunţat de Sinod, părintele Ioan era convins că se află acolo din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma să fie făcut episcop. A doua zi, el realiză că situaţia era mai proastă decât crezuse: anume chiar pe el vor să îl facă episcop ! În 1964, propus pentru a fi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, el a refuzat această înaltă demnitate. Nebunia pentru Hristos era o formă de sfinţenie ce nu se potrivea cu rangul său de arhiepiscop. Din acest motiv, mulţi slujitori ai Bisericii l-au dispreţuit, acuzându-l de orgoliu, încăpăţânare şi idei absurde. În spatele acestor cuvinte, ei îşi ascundeau propriile neputinţe. Sfântul era ca o oglindă vie, arătându-le oamenilor necurăţia sufletului şi oferindu-le priveliştea lumii înecate în păcat. Slujea desculţ, în închisori pentru deţinuţi, mergea în azile în vizită la oamenii îndrăciţi, doctorii spitalelor îl cunoşteau de acum pe preotul care se ruga toată noaptea pentru muribunzi. În timpul ocupaţiei japoneze din China, sfântul mergea la bolnavi neluând în seamă primejdiile. Oamenii din Shanghai îl vedeau noaptea împărţind pâine şi bani săracilor şi beţivilor străzii. La Washington, a stat zile în şir în sala de aşteptare a Ministerului de Externe, cerând permisiune de intrare în ţară pentru ruşii refugiaţi în China, până când i-a fost acordată. La Marsilia a slujit singur, în plină stradă, pentru că clerului său i-a fost ruşine. 

            Glumea cu copiii, a căror mare bucurie era ca iubitul lor vlădică să îi ,,împroaşte” cu apă sfinţită. La Paris, şeful gării nu dădea semnal de plecare trenului până când nu venea arhiepiscopul rus, care mai totdeauna întârzia pentru că îl reţineau oamenii. Prea Sfinţitul Ioan Maximovici era cunoscut ca sfânt nu numai printre ortodocşi, ci şi în rândul credincioşilor de alte confesiuni. În una din bisericile catolice din Paris, preotul încerca să trezească interesul tinerilor faţă de credinţă prin următoarele cuvinte: ,,Afirmaţi că în prezent nu se mai întâmplă minuni, nu mai există sfinţi . . . De ce să vă prezint dovezi teoretice, când azi, pe străzile Parisului umblă un sfânt - Sfântul Ioan cel Desculţ !” Nu s-a străduit niciodată să dea o aparenţă cuviincioasă manifestărilor sale neobişnuite, raţionamentele sale păreau contra bunului simţ, dar toate acţiunile sale, stranii la prima vedere, vădeau mai târziu un adânc înţeles duhovnicesc. Nebun pentru Hristos, el se îngrijea numai de cele duhovniceşti, călăuzindu-i pe oameni către acea simplitate ce se află dincolo de limitele înţelepciunii acestei lumi, căci ,,cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze”. 

Ioan Palea

Read more »