Duminica Ortodoxiei-primul pas catre Inviere

           Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Pasti, a fost instituita de catre Sinodul de la Constantinopol (843) ca sarbatoare ce subliniaza biruinta dreptei credinte asupra iconoclasmului si, in general, asupra tuturor ereziilor.

            Iubiti frati! Cuvantul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie sa inceapa, in chip firesc, cu intrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar; Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El; Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu, prin daruirea harului Atotsfantului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevarat. Duhul este slava crestinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

           Nu este Ortodoxie in invataturile si filosofarile omenesti: in ele domneste stiinta cu nume mincinos, care e roada a caderii. Ortodoxia este invatatura Sfantului Duh, data de
Dumnezeu oamenilor spre mantuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mantuire. „Cine voieste sa se mantuiasca, mai inainte de toate se cade lui sa tina credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul intreaga si fara de prihana, fara nici o indoiala, va pieri pe veci”.

          Comoara de mult pret este invatatura Sfantului Duh! Ea e predanisita in Sfanta Scriptura si in sfanta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este invatatura
Sfantului Duh! In ea e chezasia mantuirii noastre. De mult pret, cu neputinta de inlocuit, neasemuita pentru fiecare dintre noi e fericirea sortii noastre vesnice: tot atat de pretioasa, mai presus de orice pret, este si chezasia fericirii noastre vesnice – invatatura Sfantului Duh. Spre a pastra in noi aceasta chezasie, Sfanta Biserica insira astazi, in auzul tuturor, invataturile nascute si raspandite de satana, prin care se vadeste vrajmasia fata de Dumnezeu, care se impotrivesc mantuirii noastre si cauta sa ne-o rapeasca. Ca pe niste lupi rapitori, ca pe niste serpi aducatori de moarte, ca pe niste hoti si ucigasi, Biserica infiereaza aceste invataturi; pazindu-ne de ele si chemandu-i sa iasa din taramul pierzaniei pe cei amagiti de ele, ea da anatemei aceste invataturi si pe cei ce se tin de ele cu indaratnicie.

             Cuvantul anatema inseamna indepartare, lepadare. Cand Biserica da anatemei o invatatura, asta inseamna ca invatatura cu pricina cuprinde hula asupra Sfantului Duh, si pentru mantuire este de trebuinta ca ea sa fie lepadata si indepartata cum este indepartata otrava de mancare. Cand este dat anatemei un om asta inseamna ca omul cu pricina si-a insusit cu hotarare invatatura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mantuire pe sine si pe semenii sai, carora le impartaseste felul sau de a gandi. Cand cineva se hotaraste sa paraseasca invatatura hulitoare si sa primeasca invatatura pe care o tine Biserica Ortodoxa, el e indatorat, dupa randuielile Bisericii Ortodoxe, sa dea anatemei invatatura mincinoasa pe care o tinea pana atunci si care il tinea in pierzare, instrainandu-l de Dumnezeu, facandu-l sa ramana vrajmas lui Dumnezeu, hulitor al Sfantului Duh, partas al satanei. Insemnatatea anatemei este de doctorie duhovniceasca a Bisericii impotriva unei boli a duhului omenesc, boala care pricinuieste moarte vesnica. Pricinuiesc moarte vesnica toate invataturile omenesti care vara in credinta filosofarea proprie, scoasa din stiinta cu nume mincinos, din cugetarea trupeasca – aceasta mostenire de obste a duhurilor cazute si a oamenilor, in invatatura de Dumnezeu descoperita despre Dumnezeu. Filosofarea omeneasca amestecata in invatatura credintei crestinesti se numeste erezie, iar urmarea acestei invataturi – rea credinta.

             Apostolul insira intre faptele trupesti si ereziile (Galateni 5, 20). Ele tin de faptele trupesti prin obarsia lor, cugetarea trupeasca, care este moarte, care este vrajmasie fata de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, ca nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele tin de faptele trupesti prin urmarile lor. Instrainand duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei in pacatul de capetenie al acestuia – hula impotriva lui Dumnezeu, ele il supun robiei patimilor, ca pe un parasit de Dumnezeu, ca pe un lasat in voia propriei lui firi cazute, intunecatu-s-a inima lor cea neintelegatoare, spune Apostolul despre inteleptii care s-au abatut de la adevarata cunoastere de Dumnezeu: zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit… au mutat adevarul lui Dumnezeu intru minciuna… pentru aceea i-a si dat pe ei Dumnezeu intru patimi de ocara (Romani l, 21-22, 25-26). „Patimi de ocara” sunt numite feluritele patimi curvesti. Purtarea ereziarhilor era dezmatata: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfranat. Cand cartea lui de cantece, „Thalia”, a fost citita la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Parintii Sinodului si-au astupat urechile, nevoind sa auda cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicand sa ii treaca prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsa. 

            Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a ramas numai marturia istorica despre faptul ca aceasta lucrare era plina de un dezmat crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrari ale ereziarhilor din vremurile noi: in ele cumplita hula impotriva lui Dumnezeu este unita si amestecata cu un dezmat crunt, neomenesc. Fericiti cei care niciodata n-au auzit si n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

            Ereziile, fiind fapte trupesti, roade ale cugetarii trupesti, sunt nascocite de catre duhurile cazute. „Fugiti de ereziile cele fara de Dumnezeu”, spune Sfantul Ignatie Teoforul, „caci sunt nascocire a diavolului, a sarpelui, incepatorului rautatii”. Nu trebuie sa ne miram de asta: duhurile cazute s-au coborat din inaltimea vredniciei duhovnicesti si au cazut in cugetarea trupeasca mai mult decat oamenii. Oamenii au putinta sa treaca de la cugetarea trupeasca la cea duhovniceasca; duhurile cazute sunt lipsite de aceasta putinta. Oamenii nu sunt supusi unei atat de puternice inrauriri a cugetarii trupesti, fiindca in ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum in duhuri, de cadere. In oameni, binele este amestecat cu raul, si ca atare este netrebnic; in duhurile cazute domneste si lucreaza numai raul. 

            Cugetarea trupeasca a dobandit in privinta duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzatoare si deplina pe care o putea atinge. Pacatul lor de capetenie este ura inversunata fata de Dumnezeu, ce se vadeste printr-o infricosatoare si necontenita hula impotriva Lui. Ele s-au trufit inaintea lui Dumnezeu insusi; au prefacut supunerea fata de Dumnezeu, care este fireasca pentru zidire, intr-o neincetata lucrare impotriva Lui, intr-o neincetata vrajmasie. 

            Din aceasta pricina, caderea lor este adanca si rana mortii vesnice cu care sunt ele ranite este cu neputinta de tamaduit. Patima lor de capetenie este trufia; ele au o monstruoasa si prosteasca slava desarta; afla placere in toate felurile pacatului, petrec necontenit in acestea, trecand de la un pacat la altul. Ele se tarasc si in iubirea de argint, si in imbuibarea pantecelui, si in preacurvie. Neavand putinta de a savarsi pacatele trupesti cu trupul, duhurile cazute le savarsesc cu inchipuirea si cu simtirea; ele au impropriat firii netrupesti pacatele proprii trupului; ele au dezvoltat in sine pacatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decat pot fi acestea dezvoltate intre oameni. 

           A cazut din cer, spune Prorocul despre heruvimul cazut, luceafarul cel ce rasarea dimineata, zdrobitu-s-a pe pamant. Tu ai zis intru cugetul tau: in cer ma voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preainalt. Iar acum in iad te vei pogori, si in temeliile pamantului… fi-vei lepadat in munti ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

            Duhurile cazute, purtand in sine temeiul tuturor pacatelor, se straduiesc sa-i atraga in toate pacatele pe oameni, cu scopul si cu setea de a-i da pierzarii. Ele ne atrag in felurita desfatare a trupului, in iubirea de castig, in iubirea de slava, zugravindu-ne in culorile cele mai vii si mai atragatoare obiectele acestor patimi. Ele se straduiesc sa ne atraga mai ales in trufie, din care odraslesc precum verdeturile din seminte vrajmasia fata de Dumnezeu si hula impotriva Lui. Pacatul hulei impotriva lui Dumnezeu, care alcatuieste miezul tuturor ereziilor, este pacatul cel mai greu, care este propriu duhurilor cazute si alcatuieste insusirea lor cea mai aparte. Duhurile cazute se straduiesc sa acopere toate pacatele cu o masca placuta, numita in scrierile ascetice ale Parintilor indreptatiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii sa fie amagiti mai lesne, sa se invoiasca mai usor la primirea pacatului. La fel fac ele si cu hula impotriva lui Dumnezeu: se straduiesc sa o acopere cu nume marete, cu o retorica pompoasa, cu o filosofie elevata. Cumplita arma sunt in mainile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare intregi, rapindu-le fara ca acelea sa bage de seama crestinismul, inlocuind crestinismul cu o invatatura hulitoare, impodobind aceasta invatatura ucigasa cu numele de crestinism purificat, adevarat, restaurat. 

                Erezia este un pacat savarsit, in primul rand, cu mintea. Acest pacat, fiind primit de minte, se impartaseste duhului, se revarsa asupra trupului, spurca chiar trupul nostru, ce are putinta de a primi sfintire din impartasirea cu harul dumnezeiesc si de a se spurca si molipsi prin impartasirea cu duhurile cazute. Acest pacat este cu greu bagat de seama si anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine crestinismul, si ca atare prinde lesne in cursele sale simplitatea, nestiinta, marturisirea nepasatoare si superficiala a crestinismului. Au fost prinsi de erezie pentru o vreme Preacuviosii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan si alti cativa bineplacuti lui Dumnezeu.

               Daca sfintii barbati care si-au dus viata numai si numai cu grija mantuirii nu au putut pricepe dintr-o data hula ascunsa sub o masca frumoasa, ce sa mai spunem de cei care-si duc viata in griji lumesti, avand despre credinta o conceptie neindestulatoare, cu totul neindestulatoare? Cum sa recunoasca acestia erezia aducatoare de moarte, daca ea li se infatiseaza sub masca intelepciunii, dreptatii si sfinteniei? Iata pricina pentru care obsti crestine intregi si popoare intregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeasi pricina este foarte anevoioasa intoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decat intoarcerea din necredinta si idolatrie. 

            Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute si oprite decat cele mai putin indepartate de credinta ortodoxa si, ca atare, mai ascunse, imparatul roman cel intocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistola Sfantului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat in vileag pe ereziarhul Arie, indemnandu-l sa inceteze cearta ce strica pacea din pricina unor cuvinte desarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit desarte era tagaduita Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit crestinismul47. 

             Astfel, si intr-un barbat sfant, ravnitor al dreptei credinte, nestiinta a fost amagita printr-o cursa a ereziei pe care el nu a putut sa o priceapa.

              Erezia, fiind pacat greu, pacat de moarte, se vindeca usor si hotarator – ca pacat al mintii -prin darea ei nefatarnica, din toata inima, anatemei. Sfantul Ioan Scararul a zis: „Sfanta Biserica soborniceasca ii primeste pe eretici cand ei dau anatemei fara fatarnicie erezia lor, si indata ii invredniceste de Sfintele Taine; iar pe cei cazuti in curvie, chiar daca  isi marturisesc si parasesc pacatul, porunceste, urmand apostolestilor randuieli, sa fi despartiti de Sfintele Taine pentru multi ani”. 

              Urma lasata de pacatul trupesc ramane in om si dupa marturisirea pacatului, si dupa parasirea lui; urma lasata de erezie e nimicita indata dupa lepadarea ei. Fara aceasta doctorie, otrava hulei impotriva lui Dumnezeu ramane in duhul omenesc si nu inceteaza a-l clatina cu nedumeriri si indoieli pricinuite de impreuna-simtirea netaiata din radacina fata de erezie; raman ganduri ce se ridica impotriva intelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5)50, ce fac anevoioasa mantuirea pentru cel tinut in legaturile lor, tinut in legaturile nesupunerii si impotrivirii fata de Hristos, pentru cel ce ramane in impartasire cu satana. Doctoria anatemei a fost intotdeauna socotita ca neaparat trebuincioasa de catre Sfanta Biserica in privinta cumplitei boli a ereziei. Cand Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind sa se indreptateasca in privinta invinuirilor aruncate asupra lui, Parintii i-au cerut ca mai intai de toate sa-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie.

             Teodorit, care se lepadase de Nestorie, dar nu asa de hotarat cum se lepadase de el Biserica, a vrut sa dea lamuriri. Parintii i-au cerut iarasi sa dea anatemei cu hotarare, fara alte explicatii, pe Nestorie si invatatura acestuia. Teodorit a vrut din nou sa dea lamuriri, insa Parintii au cerut iarasi ca el sa dea anatemei pe Nestorie, amenintand ca altminteri il vor socoti eretic pe insusi Teodorit.

Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie si a tuturor invataturilor eretice ale acelei vremi. Parintii au dat slava lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit pastor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut sa dea lamuriri, caci lepadase din sufletul sau pricinile care il faceau sa simta nevoia de a da lamuriri. 

               Asa stau lucrurile intre duhul omenesc si infricosatoarea boala a ereziei. Auzind astazi amenintatoarea vestire a doctoriei duhovnicesti, sa o primim cu intelegere adevarata si, dand-o sufletelor noastre, sa lepadam fara fatarnicie si in chip hotarator acele pierzatoare invataturi pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mantuirea noastra. Chiar daca le-am lepadat intotdeauna, sa intarim glasul prin care le leapada Biserica. Libertatea, usurimea, puterea duhovniceasca pe care le vom simti negresit in noi ne marturisesc dreptatea acestei lucrari bisericesti si adevarul invataturii vestite in ea.

Biserica vesteste: „Pe cei care robesc intelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire si se nevoiesc pentru ea ii fericim si ii laudam; pe cei care se impotrivesc adevarului, daca nu s-au pocait inaintea Domnului, noi, asteptand intoarcerea si pocainta lor, daca nu au voit sa urmeze Sfintei Scripturi si Predanii a Bisericii, ii indepartam si ii dam anatemei”.

„Celor care tagaduiesc fiintarea lui Dumnezeu si spun ca aceasta lume este de sine fiitoare, ca totul se savarseste in ea fara purtarea de grija a lui Dumnezeu: anatema”.
„Celor care spun ca Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaintelept, Atoatestiutor si rostesc hule de acest fel: anatema”. „Celor care cuteaza a spune ca Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinta si de o cinste cu Tatal, si nici Duhul Sfant; care nu marturisesc ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt un singur
Dumnezeu: anatema”. „Celor care isi ingaduie a spune ca pentru mantuirea si curatirea noastra de pacate nu sunt de trebuinta venirea in lume dupa trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea si invierea: anatema”.

„Celor care nu recunosc rascumpararea prin har, cea propovaduita de Evanghelie, ca singurul mijloc de indreptatire a noastra inaintea lui Dumnezeu: anatema”. „Celor care cuteaza a spune ca Prea Curata Fecioara Maria nu a fost mai inainte de nastere, intru nastere si dupa nastere Fecioara: anatema”. „Celor care nu cred ca Sfantul Duh i-a inteleptit pe Proroci si pe Apostoli, ca prin ei ne-a vestit noua adevarata cale spre mantuire, dand marturie despre ea prin minuni, ca El si acum salasluieste in inimile crestinilor credinciosi si adevarati, povatuindu-i la tot adevarul: anatema”.

„Celor care tagaduiesc nemurirea sufletului, sfarsitul veacului, judecata ce va sa fie si rasplatirea vesnica in ceruri pentru faptele bune, precum si osandirea pentru pacate: anatema”. „Celor care tagaduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”. „Celor care tagaduiesc soboarele Sfintilor Parinti si cele predanisite de catre dansii, ce impreuna-glasuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind pazite cu evlavie de Biserica drept slavitoare si soborniceasca: anatema”.

        Adevarul dumnezeiesc S-a inomenit spre a ne mantui prin Sine pe noi, cei pierduti in urma primirii si insusirii minciunii aducatoare de moarte. De veti ramane in cuvantul Meu, vesteste El, de veti primi invatatura Mea si veti ramane credinciosi ei, cu adevarat ucenici ai Mei sunteti; si veti cunoaste Adevarul, si Adevarul va va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). A ramane credincios invataturii lui Hristos poate numai acela care leapada si va lepada cu hotarare toate invataturile care au fost, sunt si vor fi nascocite de duhurile lepadate si de oamenii lepadati, invataturi vrajmase invataturii lui Hristos, invataturii lui Dumnezeu, care pun in primejdie intregimea si curatia ei. „Nestirbita in intregime este pastrata invatatura de Dumnezeu descoperita numai si numai in sanul Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Amin.

  

                                                            Sfantul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod si Penticostar




preluat de pe site-ul http://apologeticum.wordpress.com