"Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur.Acum, au cruce de aur si inima de lemn"
Parintele Adrian Fageteanu
Cand am auzit ca parintele Adrian Fageteanu a parasit Manastirea
"Antim" m-am cutremurat. Bucurestiul cel zgomotos, apucator si trufas
ramanea fara ultimul sau mare duhovnic. Decizia parintelui de a se
retrage in munti, la cei 92 de ani ai sai, mi s-a parut nu numai un act
de mare curaj, dar si o pedepsire teribil de aspra a indiferentei, a
nepasarii noastre. Il stiam, dar fara sa-l cunosc.
Ii vorbeam,
cerandu-i cuvant, dar fara a ma apropia de el. De fiecare data,
il gaseam in biserica, in strana cea mai umila, langa intrare, langa
pangar, cautand umbra care sa-l acopere. Mereu spovedea pe cate cineva -
femei batrane si tineri deopotriva. Ore in sir ramanea in aceeasi
pozitie - aplecat pe o parte, nemiscat, ascultand cu toata fiinta lui,
cand si cand tresarind tulburat de cele auzite. Nu stiu de ce nu am
indraznit sa fac pasul necesar catre el. Parintele avea renumele de
duhovnic aspru, care dadea canoane grele, calugaresti.
Acum, imi pare
rau. Darzenia lui monahala ascundea, de fapt, un suflet duios si dulce
ca mierea de padure. La fel de rau imi pare ca (fie si cu un oftat) l-am
judecat ca ne parasise pentru chilia sa pustniceasca. A trebuit sa merg
la noua sa casa, in tampla muntilor din defileul Jiului, ca sa-mi dau
seama ca parintele Adrian plecase tocmai pentru a fi mai aproape de noi.
Plecase ca sa se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si
mantuirea noastra.
Platoul Pustnicilor
Nu e usor sa-l intalnesti si sa vorbesti cu parintele Adrian
Fageteanu. Trebuie mai intai sa ajungi la Manastirea "Lainici", pe valea
stramta si pravalita a Jiului. Apoi, dupa cateva ceasuri de odihna,
pornesti de cu dimineata spre sihastria, unde parintele s-a retras
brusc, neasteptat, fara alte explicatii. Bolnav si aproape nevazator,
si-a gasit in coliba muntelui loc de meditatie si rugaciune, indepartand
cu un singur gest de renuntare tot confortul bucurestean de care se
bucura in chilia sa calduroasa de la Manastirea "Antim".
Drumul spre sihastria parintelui e un urcus anevoios, presarat de
marunte surprize si nedumeriri vizuale. Un frate Grigorie a migalit din
loc in loc mese si banci de popas din crengi de mesteacan, in cele mai
fanteziste si neasteptate forme. Un altul a zganciulit pe coaja
copacilor insemne cristice de cruce si alungiri stilizate de peste,
dorind parca sa increstineze padurea, in timp ce sageata unui indicator
clatinat de vant te anunta cat de aproape esti de "Groapa fara fund" -
un ciudat fenomen carstic, ca o clepsidra enorma ce se coboara sute si
sute de metri spre maruntaiele intunecate ale pamantului, fara ca cineva
sa-i fi aflat vreodata capatul.
Rasplata cea adevarata e sus, pe platoul Pustnicilor.
Ca sa-l intelegi
pe parintele, trebuie neaparat sa-ti imaginezi locul. Esti pe streasina
lumii. Nu trebuie decat sa intinzi mana si sa atingi marginile de
bumbac ale norilor. Cu respiratia oprita o clipa, auzi totul: miscarea
de felina a vantului, cresterea inceata a ierbii, fojgaiala maruntelor
insecte abia trezite la viata. In largul platoului, suite pe fruntea
unui deal abrupt, bisericuta si chiliile schitului se cotlonesc
indaratul unui sir de pomi, al unei anexe gospodaresti varuite in alb si
al barnei groase, de stejar, pe care stau randuite trei clopote, in
trei forme diferite. O faneata bogata si prelunga te insoteste pana la
casa parintelui, cu alai de toporasi si branduse, butonei si galbenele
de primavara.
Locul pare pustiu, ca parasit in graba.
Biserica e zavorata si usa de
la chilii incuiata. Dureaza mult pana ce un calugar mai tanar apare in
prag, ne cerceteaza scurt cu o privire si o intrebare la care nu mai
asteapta raspuns, cerandu-ne apoi sa asteptam. Parintele e la rugaciune.
Nu trece mult si usa se deschide din nou. Pierdut in rasa lui larga si
cenusie, parintele pare si mai mic - o mana de om. Cu un gest scurt si
lipsit de ezitare isi retrage mana. Nu ne da voie sa i-o sarutam. In
schimb, ne binecuvanteaza si ne mangaie cu mare dragoste pe crestet. Ne
cerceteaza o clipa cu privirea sa abia vazatoare si, putin emotionat, se
aseaza cu multa cuviinta pe stinghia patului. Nu stie prea bine cine
suntem si ce dorim de la dansul. Nici nu conteaza.
Parintele se poarta
de parca i-ar fi intrat in chilie
Hristos. Tresare usor doar cand il
intrebam de ce a parasit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras intr-un
loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai parasi niciodata? Ochii lui
albastri si batrani cauta nehotarat in departarea peretelui. Cunoaste
bine raspunsul, dar nu gaseste cuvantul potrivit. "Pentru liniste", zice
el intr-un tarziu. "Pentru suflet."
In chilia parintelui miroase frumos, taraneste - a gutui si tamaie.
Tot asa arata si camera - simpla si fara lucruri de prisos: o soba de
lut spoita cu var, o dormeza, o icoana deasupra ferestrei si o masa pe
care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cartile fac parte din decor.
Cand si cand, parintele Adrian intinde mana, le atinge copertele tari si
usor zgrunturoase, de parca ar vrea sa se convinga ca se afla la locul
lor. Nu le deschide insa niciodata. Chiar si la 92 de ani, parintele
cunoaste toate rugaciunile pe de rost. "Asa a vrut Dumnezeu - sa ma
intorc de unde am plecat", zice parintele, amintindu-si cum, eliberat
din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea, pentru ca facuse
parte din miscarea ortodoxa "Rugul aprins"), a vrut sa intre in obstea
monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat
Sandu Tudor, sufletul si initiatorul "Rugului aprins" de la Antim.
Staretul Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l
primeasca, dar l-a si amenintat strigand: "Daca in cinci minute nu
pleci, iti ramane capul pe tocator". Bolnav si slab ca o stafie,
parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura, un tunel fara
capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui
Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l
deoparte, i-a soptit la ureche: "Du-te la Manastirea "Lainici". Acolo e
omul lui Dumnezeu".
Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa
caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi
asteptat de cand lumea. Era staretul Calinic Caravan - un sfant si un
munte de smerenie. Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu
l-a intrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur.
I-a dat bani de haine si de medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme
de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete
pe cei tineri tainele istoriei si ale limbilor straine, literatura si
gramatica.
Om simplu, cu doar doua clase, Calinic Caravan nu avea lecturi
filocalice. El le traia doar, le punea in fapta. Desi era staret, el
muncea la gradina, el zidea sobe, el pregatea masa, bucurandu-se ca un
copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot acest timp, le cerea
calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le bani de
carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova. "Ceea
ce m-a impresionat la parintele Calinic era bunatatea fara margini si,
mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte.
Se ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru
dreptate. Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru
comunisti, spunand: "Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le
inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru ei". Sincer, am zambit in sinea
mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma
rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis
nimic - doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata manastirii a
oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie grozava la
poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se spre
mine, m-a intrebat: "Dumneata esti preot?... Am venit cu parintii mei si
as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate". Cine ar fi
putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in
biserica impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat
pentru Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul
parintelui Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare."
De sapte ori declarat mort
Asa cum sta pe stinghia patului, cu mainile asezate cuviincios in
poale, parintele aminteste de o icoana. Nimic ostentativ, teatral,
calugaros, nu vezi in gesturile intelectualului scolit la cele mai mari
universitati, insotitorul in discutii filosofice al lui Noica, Anton
Dumitriu, Tutea, Staniloae, de la "Rugul aprins". Pe stinghia ferestrei,
gutuile randuite cu grija, mari si parfumate, miros a copilarie. Putin
tulburat, parintele scoboara cateva clipe in trecut. Isi aminteste de
Bucovina sa natala, de parinti, de taranii pe care nu a incetat nici o
clipa sa-i iubeasca, spunand cu o sinceritate tulburatoare: "Singurul
lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman - rabdatorul
lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile".
Asa instapanite si tinute sub obroc cum sunt, gandurile lucreaza, se
cauta, rascolind dureri si uimiri ce pareau demult uitate. De sapte ori a
trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea
grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai
concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din
Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de
tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o
excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie
traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si,
atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai
mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a
produs: "Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut
peste burta", povesteste parintele. "Am murit pe loc.
Spre groaza
parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau
intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea
tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele
in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu
avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu
ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a
facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca
preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a
platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru
inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul
refugiatilor.
Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a
imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub
forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire.
Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana
continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: "Babo,
inchide fereastra". Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la
fel. "Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?", a mai
intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut
ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma
apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba
prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul
ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca
nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au
intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic
m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva."
O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai
tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri
tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la
generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu
a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un
iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si
toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era
desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii
dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau
cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput.
Acolo, in
camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In
aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva
secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind
chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la
rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o
vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa
plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia
ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament
din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte
un ranit.
Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si
orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea
pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla
aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe
muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit.
Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi
sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai
in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din
dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe
observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul
isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs
fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa
care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita
sala de operatie si toate cele necesare. "In tot acest timp, m-am
gandit la multe", isi aminteste parintele. "Mi-am revazut viata, mi-am
pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau
altceva. Era vorba de
Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost
imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in
pustietatea campiei ruse.
Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din
temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum
a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui
Dumnezeu, salvatorul meu."
"Hristos a inviat!" in temnita
Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista.
Despre
suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o
prietena din copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la
Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut
cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil
nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au multumit sa-l pedepseasca
bagandu-l la carcera.
Desi era un ger de crapau pietrele, au turnat doua
galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore, apa a inghetat
transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate, parintele isi
alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a parintelui Sofian,
finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius, tinuta morala si
fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele il pomeneste
si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si copilul, Toader),
darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar in
celula. "Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai
aproape de Dumnezeu", zice parintele Adrian. "Acolo, pretuiai tot darul
lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il
cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii.
Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui),
alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi.
Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se
pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea
sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de
mancare... In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de
toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi
amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda
Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea
noapte.
Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: "Hristos
a inviat!" si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer
cantarea cea minunata: "Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte
calcand si celor din morminte viata daruindu-le!". Rasuna Aiudul de
chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea
gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste
prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau
intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta
spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate
opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege.
Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele... Cand am fost
arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada
de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din
nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el
m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat
in pace... Fiind in camera de tortura, imi spuneam: "Rezista! Nu-L face
de ras pe Hristos" si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de
lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia
mea, parca se autoanestezia.
In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La
iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria
acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti,
nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate - in puscarie, eram si
viu, si mort, deopotriva."
In incaperea taraneasca, plina de gutui si icoane, parintele ne
priveste abia zarindu-ne. Nu e un vorbaret de felul lui. Doar noi l-am
starnit cu amintiri si intamplari demult incheiate. Cumpatat si firesc
in toate (in ezitari, in lauda sau in mustrare), parintele revine in
prezent, cu un suspin abia perceptibil. Repeta frumoasa lui zicere ca
singurul lucru din viata lui e taranul roman si se gandeste ca in urma
sa nu va ramane decat gandul ca a ridicat - cu ajutorul multora - doua
manastiri inchinate Sfantului Andrei (una la Lacul Morii si alta la
Piscul Crasani), acelasi mare Apostol caruia nimeni din Bucuresti nu i-a
ctitorit vreo biserica.
Desi nu o recunoaste de-a dreptul, parintele e ingrijorat. Cand ii cerem
cuvant de folos, parca ezita, nedorind sa supere pe nimeni. In orice
caz, vin vremuri grele peste noi, si unii (monahi fiind) prind a rataci.
"Multi se gandesc a se salva prin mijloace proprii, cumparand loc de
retragere in munte. Altii, zicand ca vine sfarsitul lumii, le cer
fetelor sa nu se casatoreasca, sa nu le prinda clipa cea grea
alaptand... E trist ce se intampla. In loc de dragoste si incredere,
unii monahi induc frica de lume, de viitor, de aproapele... Ne lipsesc
teologii. Sunt intrebari la care nici marii nostri parinti nu stiu a
raspunde. Speranta sta in tineri si in invatatura.
De ce ne temem de
stiinta cartii? Cand Maria Magdalena si-a dat seama ca Iisus e
Hristosul, i-a zis: "Invatatorule!", iar cand Hristos i-a trimis pe
Apostoli, le-a zis: "Mergand, invatati toate popoarele". Ca sa inveti pe
altii trebuie sa fii tu insuti invatat... Sa nu dispretuim cartea. Mai
mult fac pentru biserica noastra Marele Vasile, Grigore si Ioan Gura de
Aur decat un pustnic. Acum, mai mult ca oricand, ne trebuie autoritate
teologica si duhovniceasca... Pe vremuri, crestinii aveau inima de aur
si cruce de lemn. Acum, crucea e de aur si inima de lemn."
Parintele se opreste obosit. A sosit timpul ceasurilor de pravila si
de rugaciune si pregateste Psaltirea din care ii va citi mai tarziu
ucenicul sau Macarie, nu fara a constata ca pentru sine, cu uimire:
"Stiu Psaltirea pe de rost, dar de fiecare data ma minunez de sensurile
ei. Mereu descopar ceva nou. Mereu aud lucruri pentru prima data. Am 92
de ani si tot nestiutor sunt".
E vremea sa ne luam ramas bun. Parintele Adrian ne saruta parinteste pe
frunte si ne conduce in veranda ce da spre largul padurii. Nu vede nimic
din rabufnirea primaverii. Isi imagineaza doar: solaritatea
mestecenilor, palcurile de ghiocei ca niste troiene de zapada vegetala,
verdele grabit al primelor flori de spanz. "E multa liniste aici... E
bine", mai zice parintele si se retrage in chilia sa de anahoret.
In curte, in dreptul bucatarioarei de vara,
tanarul ucenic Macarie
pregateste intr-un bol cateva linguri de miere cu seva de mesteacan
pentru parintele. Schimbam cateva cuvinte cu dansul si un amanunt anume
ne atrage atentia - ca si parintele Adrian, ucenicul sau e pentru prima
oara la Schitul Locurile. Aici ii este dat sa petreaca primul post
pustnicesc, prima sarbatoare a Pastelui, prima bucurie a primaverii.
Atat cat vrea Dumnezeu, vor sihastri impreuna. Parasind forfota si
nebunia Bucurestiului, avva Adrian si ucenicul lui s-au legat sa ia
totul de la capat. Unul - la 92 de ani, altul - la 33.
Sorin Preda