Pentru ca arta ortodoxa autentica este denaturata astazi mai mult ca niciodata, dorim ca prin prezentul site sa venim în întâmpinarea acestui neajuns duhovnicesc ce se manifesta din ce in ce mai mult, pangarele bisericesti fiind pline de lucruri cu totul straine de duhul autentic ortodox.
Arta-Ortodoxa.ro aduce un plus de valoare artei bisericesti prin insusi faptul ca obiectele prezente aici sunt concepute de catre sculptori si iconari cu studii superioare in domeniul teologiei, imbinand arta traditionala si mestesugul cu teologia.
Echipa noastra, avand o vasta experienta profesionala, isi propune sa transmita prin lucrarile realizate, tot ce are mai frumos in plan artistic si duhovnicesc Ortodoxia.
Obiectele prezente pe acest site sunt disponibile pe baza de comanda ferma, putand fi primite prin intermediul Firmelor de Curierat sau a Postei Romane. Pentru obiecte mai mari putem asigura transport.
Pentru alte informatii si sugestii va stam la dispozitie.
Lavra Poceaev este una dintre cele mai mari lavre ale Ucrainei de
astazi. In vechea Rusie numai manastirile foarte mari, cu mai multe
biserici, cu un numar impresionant de calugari si cu o functionare
neincetata din momentul infiintarii, erau numite lavre. Lavra Poceaev
are astazi aproximativ 100 de calugari si peste 200 de persoane in
ascultare.
Istoria Lavrei Poceaev a inceput in secolul al XIII-lea, cand, cativa
calugari, goniti de invazia tataro-mongola, au venit aici de pe malul
rauletului Poceaev din Kiev, dand numele de Poceaev colinei pe care
ulterior au zidit o manastire. In secolul al XVII-lea, localitatea care
s-a dezvoltat in preajma manastirii a capatat si ea acelasi nume.
Istoria sa a fost tumultoasa, manastirea trecand prin zece
razboaie mai mari sau mai mici pe durata celor sapte secole de
existenta. Primul razboi mondial, ocuparea de catre austrieci, trecerea
Lavrei sub controlul Episcopului de Varsovia intre 1920 si 1939, dupa ce
partea de vest a regiunii Volan a devenit o parte a Poloniei. Anii
1960, cu persecutii religioase si represiuni si multe alte incercari, au
clatinat poate dar nu au reusit sa distruga marea Lavra din Poceaev.
Lavra Poceaev - Icoana Maicii Domnului de pe catapeteasma
In fiecare dimineata, la ora 05:00, in catedrala se aduna calugarii si credinciosii care se roaga la Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului. Dupa rugaciue, Icoana inconjurata de raze aurii si impodobita cu pietre pretioase, este coborata incet din inaltul catapetesmei pentru ca oamenii sa se poate apropia de ea si sa se inchine.
Icoana a fost pictata in stil bizantin pe lemn de tei
si dateaza din secolele X-XII. Icoana Maicii Domnului, cu o dimensiune
de 30 x 40 centimetri, a ajuns la Poceaev in anul 1559, cand
Mitropolitul grec Neofit efectua o vizita la Kiev si aici a facut un
popas la contesa Goiski careia i-a daruit Icoana in semn de multumire
pentru gazduire.
Prima minune savarsita de Icoana a fost atestata in
anul 1597, cand fratele Annei, orb din nastere, rugandu-se la Icoana
si-a capatat vederea. In semn de multumire Anna Goiski a daruit Icoana
si o parte din mosie Manastirii Poceaev.
Urmariti un film foarte frumos despre Manastirea Poceaev
O tânără de 21 ani din Rusia care a rămas cu jumătate de creier din
cauza unui teribil accident de maşină, s-a trezit din comă cu aptitudini
de artistă, scrie Daily Mail.
Taisia Sidorova, din St. Petersburg, a fost victima accidentului acum
trei ani. Atunci i-a fost zdrobită partea stângă a craniului, iar
creierul său a fost străpuns parţial de fragmente de oase.
Medicii au înlăturat partea distrusă a creierului, care ar fi ajutat-o
să gândească logic şi să analizeze, şi au ataşat o placă de protecţie.
Chiar şi aşa, specialiştii erau convinşi că nu se va recupera vreodată
şi au avertizat-o pe mama ei că Taisia va fi invalidă până moare.
Deşi trebuia să se odihnească, pacienta a început să picteze ca să nu se
plictisească. „Nu i-am evaluat talentul artistic înainte, dar pare o altă persoană acum. Are un talent natural pentru artă. E incredibil", a spus profesoara de arte a Taisiei.
În ajunul Anului Nou, şi-au dat seama că tânăra o să trăiască pentru că
mama ei plângea lângă ea, iar Taisa a ridicat mâna şi i-a şters
lacrimile. Mai târziu a început să vorbească.
„Creierul uman este remarcabil. În cazul ei, partea rămasă s-a dezvoltat
şi a acoperit bucata care lipsea şi, totodată, i-a dezvoltat şi
talentul de a picta, pe care nu-l avea anterior", explică unul dintre
specialiştii care au tratat-o pe Taisia.
"Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!"
Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului
Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui.
Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau
osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol
bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian
s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii
Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei
romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah,
care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma
tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri
spirituale si sufletesti.
"Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port"
Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate
uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste
cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de
clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora
in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un
praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este
punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga
si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei
intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune,
de cate ori il vad, ca cine nu are "o frantura de batranete la tinerete
nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete".
"Arsenie de la Mare", cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai
mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit
printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur
al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete
mladios ca o pana si darz ca otelul.
Pe
parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare
concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o
chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa
iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar,
mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. "Sunt
atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat,
de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi... Opinca asta
romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia
poporul roman!". Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia
in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri
si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel
ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au
strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant,
transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru
trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.
Pruncul din raiul ciobanilor
Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un
loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger
naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau
muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a
facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat,
salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva
mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar
fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. "Cate ai
mata?", l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. "Pai sa tot fie vreo
70!", i-ar fi raspuns boierul. "Apai, eu numa' cani am 70!", i-a taiat-o
scurt si mandru armanul nostru.
Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii
Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele
Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi
va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru
inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care
traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de
baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au
insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna
tatalui sau despre asta. "El avea o autoritate peste sase sate, ca era
agent sanitar. Dar mi-am zis: "Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place
lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd"."
Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata.
N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti
oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare
cumplita - fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a
fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l
ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar
atat - "Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa
iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine".
Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca "razbunarea nu rezolva nimic.
Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a
inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic
de dragoste intre oameni". Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de
porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o
vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se
stravada in ea infinitul dumnezeirii.
Dor de Hristos
Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara "mandra
ca soarele de pe cer". A crezut mereu in "reinvierea neamului
romanesc". Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie
in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar
sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe
suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a
vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai
apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in
satul natal.
Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de
realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din
anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca,
pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia
intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii
dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei.
Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut.
Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era
cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu
se alina intr-un singur fel: prin monahism. Povestind despre momentul
cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet.
De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de
parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de
calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza.
"Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se
vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni
impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti".
In tinda raiului
In cazul nepotului de cioban dobrogean, "nebunia pentru Hristos" a
inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind
numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau
anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind
desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care
parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost "Despre Iisus Hristos".
Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa
demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin
manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la
manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui
Ilie Cleopa, care era staret.
Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea
petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de
prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a
oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea
muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si
contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele
cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa
rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.
Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte.
Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe
care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, "care a invatat lumea
sa stie sa moara". "Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe
jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe
indreptandu-se spre el. Eu am sarit: "Parinte, e un sarpe! Vine spre
matale!". "Lasa-l mai", a spus parintele Cleopa, "sa se incalzeasca si
el"".
Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul
spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat
inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii
iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a
fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea
parintelui. "Mila e toata Scriptura" va repeta el la batranete. Se va
folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou
in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste...
Muntele si soricelul
"M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand
ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri.
Eu le-am spus: "S-a scremut muntele si a iesit un soricel!"".
Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata
prin arestarea staretului - parintele Cleopa, si a egumenului -
parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat,
refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru
fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie
sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana
acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire
monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la
picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru
intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea
- "Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi
foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc
spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara
sa cedeze". Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea
superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim
din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de
intelectuali bucuresteni.
Li
s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar
cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca,
lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan
Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai
de nevointa de la Slatina: "Am fost legionar, dar acum sunt calugar,
dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru
scanteia de Adevar ce o port in mine".
Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni
de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa
franga sufletul detinutului.
Nopti de nesomn, alternate de batai si de
confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera.
Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la
Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost
incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea,
avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de
experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in
cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici
ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au
trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin
Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si
multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa
soarele credintei sa lumineze tenebrele. "O, Hristoase, care te rogi
pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!".
Aceasta "alchimie" teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin
trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata
ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. "Mi-a fost foarte
greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am
folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste
schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in
viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a
impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu
isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de
mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i".
Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a
unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea
interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai
adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu
evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau
garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o
lacrima ii inroureaza de fiecare data. "Ma bagau des la "racitor" - o
celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era,
intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit... Doreau sa
ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta... Acolo s-a
intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte
greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in
inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a
intamplat nici o minune...".
"Iubeste si ai incredere in Dumnezeu"
Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii
ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea,
ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa
s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre
romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri
ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a
stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar,
treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci
tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai
aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au
ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a
omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.
Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a
pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a
asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste,
parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput
sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un
duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara.
Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a
intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. "Au fost
neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala
enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul
superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere
extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile
sunt pline de femei, nu de barbati!".
Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura
zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca "in materie de mantuire
nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice
suspinare poate fi o rugaciune". "In fond, dracul nu are putere, el e un
tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica,
capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai
incredere in Dumnezeu".
Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade.
Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de
bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o
revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a
eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din
rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie "o revolutie plina
de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa,
nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in
Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor
extraordinara, pana la moarte!".
Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor.
Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe
care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani.
Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa
incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le
veghea zborul - "Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru
ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai
mare decat el".
Peste sase luni, parintele Arsenie Papacioc va implini 97 de ani. A
murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de
mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si
iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al
suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe
drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu
mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele
din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai
viata. Viata pe vesnicie.
A venit la mine un tanar care era luptat
foarte tare trupeste, avea noaptea naluciri, si m-a intrebat ce sa
faca. Eu i-am zis asa:
sa se culce flamand, cu
stomacul cat mai gol, si sa se trezeasca tot flamand; sa se culce
obosit, si sa se trezeasca tot obosit; sa se culce plangand, si sa se
trezeasca tot plangand. Si cat timp are lupta aceea puternica, asa sa
tie, cu multa smerenie. Iar dupa ce vede ca ispitele au dat inapoi, sa tina randuiala pe care o are. Dar
sa aiba ajutor pe duhovnicul lui, pentru ca diavolul cand vede ca
incepi o nevointa mai mare ca sa-l rapui, iti da in gand sa postesti
peste masura, ca sa vii la o nenorocire mare, adica sa-ti piarda
mintile. Cel mai bun este sa ai nevointa pe ce masura iti da duhovnicul.
Mult m-a inselat diavolul prin somn. Ma lupta cu ispite trupesti. Parintele Cleopa mi-a zis atunci asa: „Mai frate, prima data trei zile de post – tranteste calul de pamant – si pe urma mananca o data, la apusul soarelui.” Atunci, dupa trei zile de post, diavolul mi-a adus o vedenie de-a lor, pentru ca eu sa fiu cu mintea inselata. Mi-au
aratat pe Mantuitorul si pe Sfintii Apostoli la manastire, iar parintii
de la trapeza carau mancare. Unul dintre ei m-a calcat pe picior si
mi-a zis: – Ce stai in nesimtire? Du-te si cazi la picioarele Mantuitorului. Eu am uitat ca dorm, dar mi-am dat seama: „Mai, sa nu fie inselaciune!” Şi atunci am zis: - Dumnezeu este in cer si pe pamant.
Şi cand si-au dat mastile de pe fata, erau urati. Şi eu am pierdut
rugaciunea si s-au repezit asupra mea si atata bataie mi-au dat… Şi
care nu putea sa ma loveasca facea un fel de urlete, ca sa chinuiasca
sufletul meu. Cand am vazut ca nu mai pot, am strigat asa:
- Maica Domnului, nu ma lasa!
Atunci am simtit ca o para din cer si i-a imprastiat pe toti. Dupa aceea imi tiuiau urechile si mi se parea ca mi-au rupt coastele. Dar mi-a spus parintele Cleopa: „Orice ispita vei pati, sa nu fugi de acolo. Sa stai pe loc si sa te rogi lui Dumnezeu“. Dupa o jumatate de ora, m-am uitat pe corp si am vazut dungi negre, vinete, rosii; dar mi-a spus parintele Cleopa: „Baga de seama! Nu cumva sa cugeti la figurile pe care le-au facut si nu privi la fata lor“.
***
Atunci diavolul mi-a dat unele ispite
trupesti, si una imi tot batea capul ca trebuie sa mananc o data pe
saptamana, dar si atunci foarte putin, ca sa pot birui ispitele. Si eu
ma framantam: „Vai de mine, ce sa fac? Sa ma duc la parintele Cleopa, intr-o noapte.” Dar era omat mare, si ma luptam cu gandul: „Ce sa fac? Sa postesc mai mult?”
Pana la urma, tot m-am rugat la Maica Domnului sa-mi descopere intr-un
fel. Si atunci, intr-o noapte, cam pe la miezul noptii, mi-a zis asa: „Ce-ti da duhovnicul este foarte greu, dar ce-ti da diavolul este foarte usor“.
M-am hotarat atunci sa nu ies din nevointa pe care mi-a dat-o parintele
Cleopa. Eram si cam bolnavicios, si-mi era suficienta nevointa pe care o
aveam.
Nevointele sunt bune numai cat le da duhovnicul
Cele
mai grele ispite sunt cand se baga diavolul. Omul are ispite trupesti,
dar cand se baga diavolul, sunt indoit de grele, dublu. Cand se baga diavolul, nu mai are valoare postul. Numai daca cineva are smerenie – pe acea masura Duhul Sfant izgoneste duhurile.
Cuiva i-a dat in gand sa tina patruzeci
de zile de post, cum a tinut Mantuitorul. Era o ispita. Nevointele astea
atata sunt bune, cat le da duhovnicul. Omul foarte usor se poate insela, cand se ia dupa parerea lui. A tinut douazeci si doua de zile si a murit. Tot ce-i mult strica. Diavolul face asa: ori sa postim prea mult, ori sa nu facem nimic. Dar sa tinem calea de mijloc nu ne lasa.
Diavolul, pe masura ce te-ai biruit de tulburare, are putere. Cand
monahul nu mai are dragoste de aproapele, pierde pacea. Si pacea este
locasul Duhului Sfant. Toti care au pace duhovniceasca, in inima acelor
suflete se odihneste Duhul Sfant.
In smerenie nu-ti mai vezi nicio fapta buna, ci numai mila lui Dumnezeu
Cei
care au ispite trupesti sa se culce cu stomacul cat mai gol. Si daca nu
pot plange, nu se pot nevoi, golurile pe care le au sa le completeze cu
sfanta smerenie, si in cinstea smereniei li se va da Darul. Prima data noi ne nevoim, vreau sa spun asa: eu
ii iubesc pe toti, ii iubesc din gura, din minte si nu vreau sa fac rau
nimanui, dar imi spune un gand ca vreau sa ma iubesc pe mine mai mult. Adica cum sa ma iubesc mai mult? Am de pilda o mancare buna si din mancarea aceea zic: ei, le dau si lor, dar pastrez ca sa ma satur.
Daca as avea adevarata dragoste, atunci intai le dau lor, si eu sunt
multumit cu ce ramane. Aceea-i adevarata dragoste. Iar smerenia… eu ma
smeresc, dar mai trece cate un gand ca-s mai bun ca altul, si atunci,
luptand sa castig smerenia, luptand sa castig dragostea, Duhul cel Sfant
le desavarseste.
Candva calugarul, fie ca are ceva de
suferit pentru Dumnezeu, fie ca el s-a nevoit dupa puterea lui, s-a
smerit, a facut ascultare ca pentru dragostea lui Dumnezeu, atunci Duhul
cel Sfant se lasa simtit de sufletul nostru. Cam asa vine: o
mama are un copil si-l lasa o perioada de timp singur. Si cand vine mama
sa-l trezeasca, cand a deschis ochii, repede a recunoscut-o pe mama,
incepe a plange si nu se mai poate opri din plans. Asa este cand Duhul cel Sfant a trezit un suflet, atunci el nu mai are indoiala ca-i de la vrajmasul sau nu.Atunci incepe a plange si nu se mai poate opri din suspinul inimii. In
timpul acela nu mai vede nicio fapta buna a lui, vede numai mila lui
Dumnezeu, si atunci vede cu adevarat saracia si lipsurile lui.
Nu se mai poate opri din plans, din suspinul inimii si multa pace ii
vine in suflet. Acele lacrimi, avandu-le de mai multe ori, Duhul Sfant
ii va desavarsi smerenia si dragostea.
Smerenia aceea-i desavarsita: de
te va lauda toata lumea, si nu te vei mandri. Oricine te va lauda, nu
mai ai nevoie de lauda nimanui… smerenia desavarsita. Eu am o
treapta, ca stiu ca-s pacatos. Nu mai am lupta cu mandria sau cu slava
desarta, pentru ca stiu ca-s vinovat Judecatii lui Dumnezeu.
La smerenie se poate ajunge prin a nu sta de vorba cu gandurile si a zice „Doamne Iisuse…“.Si Duhul Sfant le izgoneste, nu noi.
Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta
Maria - Techirghiol a trecut astăzi, 19 iulie, la Domnul, informează
Radio TRINITAS.
El s-a stins din viaţă în urmă cu mai puţin de o oră în sânul obştii
monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea
de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care
a şi fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul
Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici
ai Ortodoxiei, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la
Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a
fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976 a ajuns la
Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol.
Asculta mai multe audio ambientala Protosinghelul Siluan Ionascu de la schitul Magureanu - despre Bunavestire si viata monahala la Radio Romania Cultural
Citind
viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis, am fost impresionat de
câteva din cuvintele acestui om luminat de Dumnezeu. Le-am copiat şi
am scris câteva rânduri pe marginea lor…
Am văzut multe lucruri în
viaţa mea, unul dintre ele fiind acela că rugăciunile, canoanele
şi dumnezeieştile Liturghii i-au făcut pe mulţi să se întoarcă
în staulul Bisericii.
Ne plângem că lumea se
îndepărtează de Biserică. Asistăm neputincioşi la această
apostazie, şi ne supărăm că cercul se strânge din ce în ce mai
tare în jurul nostru. Ce e de făcut? Părintele Dimitrie arată
clar: rugăciunea este o lucrare prin care putem să îi ajutăm pe
ceilalţi. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu ne-am
rugat lui Dumnezeu destul pentru ei. Nu se întorc ceilalţi spre
Dumnezeu? Poate că nu am ştiut să Îl mărturisim pe Dumnezeu în
faţa lor, prin cuvintele şi mai ales prin faptele noastre…
Când
prelaţii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus
doar să-i văd, dar apoi mi-am zis: „Părinte Dimitrie, pleacă
imediat de aici şi nici măcar nu privi înapoi…”.
Nu trebuie să-i acceptăm. Urmez acest principiu de mulţi ani. A
fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine să te pui bine
cu Dumnezeu decât cu oamenii…
În
relaţia cu „preoţii” celorlalte confesiuni, părintele Dimitrie
a avut o poziţie nepoliticoasă. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi
fost etichetat drept fundamentalist sau extremist. De ce s-a purtat
aşa acest om a cărui inimă era plină de dragoste pentru toată
făptura, a cărui inimă îi cuprindea până şi pe cei care îi
doreau moartea? Răspunsul nu e deloc original. Îl găsim mărturisit
de atâtea ori atât de marii sfinţi ai Bisericii, cât
şi de cuvioşii vremurilor noastre: decât să Îl superi pe
Dumnezeu, e mai bine să îi superi pe oamenii care nu Îl cunosc pe
Dumnezeu. Şi, crezând că slujesc adevărului, de fapt sunt
amăgiţi de minciună… Lipsa de politeţe a părintelui Dimitrie
trebuie deci înţeleasă ca o virtute…
Este cumplit. Oamenii de aici
au părăsit biserica, ducându-se în duminici să lucreze la câmp
- să adune bumbac… Câmpiile sunt pline, iar bisericile sunt
goale. Umblă după aur [în gr. chrisos] şi nu după Hristos.
Câte
duminici am pierdut până acum în deşertăciuni?... Suntem ca
fariseii care înţelegeau legea după cum le convenea. Şi ce facem
acum? Nu vorbesc despre cei care muncesc duminicile,
pentru că. dacă ar fugi la biserică, ar fi concediaţi. (Pe
aceştia parcă dinadins diavolul îi împiedică să îşi găsească
un alt loc de muncă; deşi, la drept vorbind, mulţi dintre aceşti
creştini acceptă serviciile la care lucrează şi duminicile nu
pentru că altfel le-ar muri copiii de foame sau pentru că nu ar
avea cum să se întreţină, ci pentru că de fapt iubesc mai mult
un gram de aur decât un moment de rugăciune…).
Fugim
de muncă duminica, nu cumva să Îl supărăm pe Dumnezeu, şi, după
ce venim de la biserică, deschidem televizorul şi ne pierdem timpul
„odihnindu-ne”. Vedem şi lucruri care ne smintesc, vedem şi
imagini păcătoase, dar ne mândrim că nu muncim. Nu cumva stând
la televizor şi privind deşertăciuni suntem asemenea celor care
mergeau la cules de bumbac? Sau poate că faţă de noi aceştia sunt
virtuoşi…
În timpul Postului Mare,
inspectorul şcolar din districtul nostru ne-a vizitat satul, iar
preotul din sat a fript un miel pentru a-i mulţumi cumva. Iată cum
dărâmăm Biserica. El a zis aşa: „Mulţumeşte şi mănâncă!”
Dumnezeu să aibă milă de noi…
Am auzit şi fapte mult mai
smintitoare prin care anumiţi slujitori ai altarului au încercat să
facă pe placul stăpânitorilor lumii acesteia - „pentru a le
mulţumi cumva”… Am auzit şi pe mulţi luându-le apărarea, pe
motiv că e greu să mai rezişti astăzi fără să faci
compromisuri. Şi e mai bine să faci un compromis mai mic decât
unul mai mare. O astfel de perspectivă exclude însă faptul că
Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne purtăm creştineşte oricât de
mari ar fi ispitele din faţa noastră. Şi, excluzând această
perspectivă, dărâmăm Biserica. Fie că vrem, fie că nu…
Îmi cereţi să vă însoţesc
în excursie. Problema e câţi din ei vor fi pelerini şi câţi vor
fi turişti şi spectatori – se poate ca cele de pe urmă… să se
facă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45)… Femeile fumează, au
buzele rujate, etc… Cu astfel de oameni eu nu merg.
Dacă preoţii care organizează
pelerinaje ar pune condiţii morale celor care au intenţia de a
merge împreună cu ei, atunci grupurile de pelerini ar fi mult mai
mici. Oare faptul că unele femei fumează şi se rujează este
suficient pentru ca un părinte de talia părintelui Dimitrie să
refuze să ia parte la un pelerinaj alături de ele? Cine este el ca
să îi judece pe alţii?
Şi
totuşi… sunt multe grupuri de pelerini care vin prin mănăstiri
şi produc sminteală (şi dacă nu ar mai fi atâţia „pelerini”
care să le smintească pe maici sau închinătoare necuviincioase
care să îi smintească pe călugări, nu ar mai fi tot atâta
cădere prin mănăstiri…); preotul care îşi asumă riscul de a
le însoţi se face părtaş păcatului lor. Şi ce e de făcut? Să
meargă în pelerinaje numai oameni sfinţi? Nu, în nici un caz. Dar
cei care merg în pelerinaje să fie conştienţi de faptul că, aşa
cum împărtăşania le este spre osândă celor care o primesc fără
să se pocăiască, la fel şi un pelerinaj le poate fi spre osândă
celor care batjocoresc „cetăţile lui Dumnezeu”…
De altfel, Sfântul Ioan
Maximovici nici nu le lăsa pe femeile rujate să sărute icoanele.
Câtă vreme o femeie vine la biserică pregătită să atragă
privirile bărbaţilor, ce legătură are ea cu Maica Domnului,
Pururea Fecioara? Iar dacă vine ca să Îl afle pe Dumnezeu, de ce
se găteşte într-un fel în care nu Îi place Domnului?
Tinerii, fete şi băieţi,
au luat-o razna şi astfel nu vor putea nici să audă, nici să
vadă, în vreme ce nimeni nu se osteneşte să-i oprească. Şi
totuşi, cum ar putea s-o facă cineva, când şi cei mari merg spre
mai rău?...
„Tineretul păcătuieşte…
Vai de el…” – spunem, de multe ori, pentru că este uşor să
aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care noi nu le-am
făcut (sau poate am şi uitat că le-am făcut). Şi este şi mai
uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care şi noi
le-am face, dacă am avea prilejul… Problema mare este că în loc
să ne ostenim să îi oprim, nu facem altceva decât să fim martori
ai căderii lor. Fără să ne dăm seama că prin lipsa noastră de
dragoste suntem părtaşi păcatelor lor. Şi, mai mult încă: cei
care ar trebui să le ofere tinerilor pilde de virtute de multe ori
le oferă pilde de făţărnicie, de egoism, de răutate, de orice,
numai de virtute nu. Uneori cei mari sunt chiar mai păcătoşi decât
tinerii pe care îi judecă. Şi atunci, cum să se ridice
tinerii?...
Numai harul dumnezeiesc mă
va ajuta. Trebuie să rămân ţintuit la pat – nu e uşor să faci
aur! Nu vreau să supăr nici un sfânt – pur şi simplu nu am
dreptul. N-au suferit ei destul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie
şi ceilalţi? Nici pe Dumnezeu nu-L mai rog să mă vindece. Iubitul
meu Arhanghel m-a asigurat de aceasta spunându-mi: „Părinte
Dimitrie, eu sunt cel ce te-am apărat şi te-am ajutat întotdeauna.
Dar acum nu te mai pot ajuta…” „Mulţumesc, copilul meu - am
spus eu -, ştiu că nu putem continua prin a cere amânări la
nesfârşit.”
Oare noi vom ajunge să avem
atâta credinţă? Ne place să spunem că suntem creştini, dar când
suntem pironiţi pe crucea durerii, fie în necazuri, boală sau din
alte motive, cârtim. Şi aşa pierdem cununa…
Atât
clerul, cât şi oamenii de astăzi şi-au pierdut duhovnicia.
Vorbesc neîncetat despre chestiuni materiale şi politice.
Diferiţi
oameni care ocupă poziţii sociale înalte vorbesc despre faptul că
astăzi Ortodoxia ar trebui să sufere un „aggiornamento”, să
iasă din închistare şi să îşi mai strunjească punctul de
vedere. Episcopii, clericii şi mirenii care evadează din
închistarea dogmatică a Bisericii sunt priviţi ca oameni model,
care exprimă noua sfinţenie, varianta modernistă a sfinţeniei. Ce
atâta preocupare pentru dobândirea raiului, când problemele
politice sunt mult mai aproape de noi? Ce atâta luptă pentru
sfinţirea sufletului, când în loc de nevoinţă iubim lenevia, în
loc de ascultare de Dumnezeu
iubim libertatea pătimaşă?
Oamenii,
fie ei clerici sau mireni, vorbesc despre subiectele pe care le
macină în minţile şi în inimile lor. Nu e de mirare atunci că
sfinţenia lor e îndoielnică. Totuşi, cine poate să îi judece?
Numai Dumnezeu, sau sfinţii prin care vorbeşte Dumnezeu. Şi
părintele Dimitrie Gagastathis este un astfel de glas binecuvântat.
Dar glasul său nu a fost pe placul multora dintre cei care se
simţeau mustraţi de el…
Vorbind despre părintele
Dimitrie, cunoscutul stareţ athonit Emilian - de la Sfânta
Mănăstire Simonos Petras - întreba retoric: „să mai pomenim
oare şi miile de prilejuri de mucenicie şi prigoniri prin care a
trecut? … Chiar şi mâinile preoţilor cu care obişnuia să
liturghisească erau gata să-i ia viaţa”. De ce? Pentru că el nu
vroia să amestece lumina lui Hristos cu întunericul minciunii,
curăţia virtuţii cu murdăria compromisurilor.
(Părintele
nu susţinea ideea eretică potrivit căreia, pentru păcatele lor,
clericii îşi pierd puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Ci
spunea că, deşi au acest har, nu se poartă cu vrednicia cuvenită.
Şi atunci darul, în loc să îi învrednicească de cunună, îi
învredniceşte de osândă…)
Să ţinem minte verdictul
părintelui: „ne-am pierdut duhovnicia…”.
***
Suntem
slabi, suntem neputincioşi, suntem… Cum suntem? Aşa cum vrem să
fim. Nu suntem predestinaţi nici să fim laşi, nici să fim
păcătoşi, nici să fim răi. Dimpotrivă, Dumnezeu ne trimite
harul Său pentru a duce o viaţă de sfinţenie. Lupta e grea,
desigur. Dar şi robii lui Hristos sunt puternici. Părintele
Dimitrie ne vorbeşte şi ne cere să fim eroi ai lui Hristos, mai
eroi decât eroii din filme, decât eroii din romane, decât eroii
din cărţile de istorie. Să fim eroi, aşa cum a fost şi părintele
Dimitrie. Să fim urmaşi ai păstorului David, care l-a biruit pe
Goliat. Pentru că, ne place sau nu, din ce în ce mai mulţi urmaşi
ai lui Goliat se arată la orizont. Şi trebuie să le stea cineva
împotrivă…
Constatand cu tristete ca din ce in ce mai mult in pangarele bisericilor si implicit in casele crestinilor au inceput sa apara tot felul de icoane din plastic , ingerasi , candele , cruciulite si metanii de un prost gust infiorator si cu totul straine de duhul autentic ortodox , am luat hotararea de a realiza acest site prin care sa facilitam accesul oricarui crestin la obiecte autentice si la preturi de producator.
Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfanta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:
în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de mustul cărnii(Sf. Diadoh al Foticeii)
fondulicoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împărăţia lui Dumnezeu;
reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")
Iubiti frati, icoana reprezinta bunul cel mai de pret din casa crestinului. De mici copii ne-a vegheat, si in prezenta ei ne simtim mai aproape de Dumnezeu, fiind pentru noi o poarta catre cer.
Truda mesterului iconar este nepretuita.Nu oricine are acest mare talant si mai ales nu se poate picta oricum, si de catre oricine o icoana. Pictura este o rugaciune continua cu post si suflet curat.
Desi pot parea scumpe , ganditi-va ca pentru o singura icoana, este nevoie de cel putin cateva zile de munca, la care se adauga pretul materialor de foarte buna calitate. Icoanele au preturile stabilite in functie de complexitatea scenei reprezentate si a dimensiunii acesteia.Poate constitui un deosebit cadou pentru o persoana draga, ce dainuie in timp zeci, poate chiar sute de ani.
