S-au intalnit intr-o dupa-amiaza, pe ulita unui sat, preotul din partea locului si un taran din parohia sa. Cum l-a vazut, parintele l-a intrebat:
SURSA www.crestinortodox.ro
31 dec. 2010
Pilde de folos duhovnicesc-Indiferenta
21 dec. 2010
Aparitie editoriala de exceptie MĂRTURISITORII
Minuni. Mărturii. Repere
Ediţie îngrijită de Ciprian Voicila
„Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu - pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul - pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (...) Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste...”
PS. Sebastian Paşcanu,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
O minune în care sfinţii cer să li se facă raclă...
Un preot din Bucureşti a cerut de la Aiud părticele din sfintele moaşte şi a primit o coastă, o vertebră şi o claviculă. În cele din urmă, ajungând la Bucureşti, un alt preot a cerut şi el o parte din sfintele moaşte şi părintele a dat clavicula, păstrând pentru biserica sa - biserică de la o unitate militară - vertebra şi o coastă.
Într-o zi a programat să facă Paraclisul Maicii Domnului. Şi, ducându-se la biserică, în loc să vadă biserica deschisă şi candelele aprinse, a văzut că totul era închis, uşa la biroul său din unitatea militară era închisă. A bătut la uşa biroului şi paracliserul s-a trezit din somn: „Ce-i, părinte?” „N-ai pregătit cele pentru slujbă? Ce-i cu tine? De ce dormi? Ţi s‑a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, nu mi s-a întâmplat nimic.” „Du-te la biserică şi pregăteşte toate pentru slujbă!” Paracliserul s-a dus la biserică şi iar a adormit. Şi când s-a dus părintele la el, l-a trezit: „Ce‑i, omule, cu tine? De ce dormi, ţi s-a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, dar trebuie să vă spun ceva. Cât am adormit în birou şi apoi aici, în biserică, am avut un vis care a început în birou şi a continuat în biserică. Mi-au apărut în vis doi tineri, îmbrăcaţi în haine strălucitoare, albe, şi mi-au spus aşa: «Să nu ne faceţi raclă de aur, ci să ne faceţi raclă de argint.»”
Paracliserul nu ştia că pentru acele părticele din sfintele moaşte voia comandantul unităţii militare să facă o raclă de aur. Nu ştia paracliserul acela de cele două părţi de sfinte moaşte. Şi au zis mucenicii: „Să ne faceţi raclă de argint, pentru că înainte cei care se despărţeau de Dumnezeu făceau idoli de aur. Dar nouă să ne faceţi raclă de argint.” Şi sfinţii i-au arătat paracliserului în vis racla, dimensiunile, cât de mare să fie, lungimea, lăţimea, ce icoane să aibă pe margine, unde să fie pusă şi vertebra şi coasta, şi bucata de catifea roşie care să fie pusă înăuntru. Şi părintele l-a întrebat: „Eşti sigur?” Şi paracliserul a zis: „Eu asta am visat, asta vă spun şi o să vă rog să mă lăsaţi pe mine, din banii mei, să mă ocup să se facă această raclă.” Şi au găsit un meşter căruia i-au spus tot, dimensiunea, lungimea, lăţimea, ce icoane să facă pe margine. Şi s-a făcut această raclă spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea acestor noi sfinţi ai închisorilor.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat indicaţii cum să fie făcut chivotul legii. A dat indicaţii precise legate de cele folosite în cult. Tot aşa, la mănăstirea Pecerska, prin arătare cerească, Dumnezeu a arătat cum să fie făcută biserica Mănăstirii Pecerska şi un om pe nume Simon a avut o vedenie: cu un anumit brâu să se măsoare lungimea şi lăţimea bisericii. Şi s‑a făcut aşa. Şi acest om, Simon, este primul care a şi fost înmormântat la mănăstirea Pecerska.
Ei bine, Dumnezeu vrea nu doar să se facă racle pentru sfinţii închisorilor, Dumnezeu vrea ca noi să purtăm în inimile noastre jertfa lor. De ce nu ştim numele atâtor şi atâtor mucenici? Pentru că nu ne‑am rugat lui Dumnezeu cum se cuvine să ne descopere numele lor. Sau poate că ne-am rugat, dar viaţa noastră nu a fost o viaţă de sfinţenie. Ne‑am rugat cu gura, dar cu trupul am păcătuit, cu trupul am stat împotriva rugăciunii noastre…
(Danion Vasile) 5 dec. 2010
Tatal cu nume de parinte
De mai bine de 20 de ani are grija de copii abandonati, de copii fara parinti, de tinerii alungati din caminele de copii. Acolo, la Valea Plopului si Valea Screzii, parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Romanii. Mai buna, mai curata, lipsita de egoism. Cu Asociatia ProVita, parintele Tanase duce o lupta pentru viata.
Acum 13 ani, la ProTv parintele Nicolae Tanase vorbea despre un proiect greu de crezut si atunci, dar si acum. Un sat al copiilor fara parinti.
Acum valea s-a umplut si de case si de copii. Copii abandonati prin spitale, copii fara parinti, copii ai strazii, copii lasati aici de mame imediat dupa nastere. Pe toti, preotul Tanase i-a adunat in tabara dintre dealuri. Povestea a inceput in 1990.
Acum, in viitorul despre care vorbea acum 13 ani, tabara e tot neincapatoare. Pana acum, pe aici au trecut 1600 de suflete. Asa ca in vale apar mereu case.
Intr-o lume egoista, in care trecem unul pe langa celalalt fara sa ne pese, ce se intampla in Valea Screzii pare greu de crezut. Aici, “egoismul” a fost sters din dictionar.
Pe cei care ajung in Vale manati de curiozitate ii duce prin camerele copiilor cu gandul ca poate ii convinge sa se intoarca si sa ajute.
Cat de greu e sa hranesti in fiecare zi 328 de guri, sa imbraci si sa educi o armata de oameni numai parintele stie. A fost nevoit sa invete. Copii sunt ingrijiti, hraniti si supravegheati de femei angajate din sat.
Cu exemplul sau, parintele Tanase a reusit sa schimbe si mentalitatea oamenilor din zona, sa-i faca mai buni. In anii 90, satenii din Valea Plopului si Valea Screzii au vazut ce face parintele si au inceput sa-l ajute. In casele lor au primit o parte din copii.
Cine este apt de munca trebuie sa munceasca si sa produca. Parintele este si manager si psiholog este si mama si tata.
Chiar daca statul nu se implica, multi oameni de bine l-au ajutat si il ajuta: cu bani, mancare sau materiale de constructie. Cu stilul sau direct, sincer si taios parintele are o vorba buna pentru toti.
Pentru baietii gata de insuratoare a cumparat pamant. Pentru fete strange zestre.
In fiecare casa din tabara sunt copii. Intr-una i-a asezat laolalta pe copii de gradinita.
Se ataseaza imediat de noii veniti, au nevoie de caldura. Cand te uiti la ei intelegi in parte ce face si de ce face parintele Tanase. Fiecare copil isi povestea lui, unii sunt aici de cand se stiu. Sunt invatati de mici sa se descurce si sa ajute. Aici, ei sunt o familie.
Unii dintre ei sunt luati la un moment dat de familii acasa. Altii insa raman aici, merg la scoala, la studii. Pana acum 8 copii din tabara au intrat la facultate.
Incolonati, copiii pornesc care satul din deal, la scoala. Pentru sateni sunt copii din tabara sau copii parintelui. Fara sa-ti dai seama, se prind de mana ta si merg alaturi de tine. Te fac sa intelegi ca asa e viata facuta: sa mergem impreuna si sa ajutam. In drumul spre scoala copii predau o lectie invatata de la parintele: iti ofera fara sa te cunoasca ce au ei mai de pret: dragoste.
Pe Valea Screzii si in Valea Plopului, de 20 de ani, functioneaza o alta Romanie. O Romanie care uimeste. Una a generozitatii si dragostei, o Romanie care are nevoie in continuu de sustinere ca sa mearga mai departe.
Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului, o pot face in contul de mai jos, prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR sau prin mandat postal de la orice oficiu postal din tara.
Centrul Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” al Parohiei Valea Plopului
Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870 | |
Cod IBAN LEI: | RO94 RNCB 0211 0118 4771 0001 |
Cod IBAN EURO: | RO40 RNCB 0211 0118 4771 0003 |
Cod IBAN USD: | RO67 RNCB 0211 0118 4771 0002 |
Codul băncii | 53940 |
Codul Swift | RNCBROBU |
Numele băncii | BCR Sucursala Vălenii de Munte |
Adresa băncii | Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova Se va face mentiunea: suma este destinata Centrului Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” |
1 dec. 2010
1 decembrie la români
La multi ani dragi romani!
De ziua Nationala va invit sa vizionati un film documentar realizat de catre TVR care exprima starea romanilor de astazi in raport cu istoria. Vizionati aici
Vorbind despre romani vizionati si filmul urmator despre asezamantul social de la Manastirea Petru Voda
CEA MAI ROMANEASCA INVESTITIE IN VIITOR
Despre cinstirea icoanelor
Va invit sa ascultati conferinta sustinuta de catre fratele Ioan Vladuca la Timisoara , Despre cinstirea sfintelor icoane, tot aici vorbeste despre arta traditionala romaneasca si despre influenta pe care o are asupra sufletului.Avem datoria morala fata de copiii nostri sa pastram arta populara si traditiile stramosesti, ca sa reusim sa ne pastram identitatea si cultura proprie, in actualul context globalist.Atata timp cat ne vom pretui cultura si traditiile populare, va supravietui si credinta ortodoxa, strans legata de aceste doua valori.
Putem sa sustinem perpetuarea artei traditionale achizitionand obiecte populare executate de mesterii nostri populari, pentru a incuraja transmiterea mestesugurilor din generatie in generatie. Intr-o lume guveranta de kitsch si prost-gust, gasim in simplitatea obiectelor populare caldura caselor de odinioara, spiritul romanesc, adevaratul patriotism si un crampei din sufletul romanului.
Toate obiectele artistice lucrate in duhul romanesc autentic intiparesc in sufletul privitorului o pecete a curatiei, a evlaviei, a linistii si a bucuriei.
Arta traditionala romanesca se afla intr-o relatie directa cu istoria si modul de viata al poporului.
Se observa o revenire tot mai pregnanta la traditie, la mancarea sanatoasa a bunicii, la retelele ei , la vasele si ustensilele de gatit, adica la un stil de viata sanatos.24 nov. 2010
De ce ne face bogatia sa nu-i mai vedem pe ceilalti
Intr-o zi, a venit la casa unui preot batran un om ce iubea foarte mult bogatia, sa ceara cuvant de folos. La un moment dat , omul il provoaca pe parinte la o discutie despre religie si avere. Si il intreba pe batran:
- Parinte ia spune-mi de ce este asa pacat sa am bani multi, cu ce gresesc in fata lui Dumnezeu daca sunt bogat, ca in Evanghelie scrie ca bogatii cu greu vor intra in Imparatia Cerurilor, oare de ce ?
- Parintele il ia de mana si il duce in fata geamului unei ferestre si ii spune:
- Priveste pe geam afara si spune-mi ce vezi? - Pai ce sa vad, raspunse acela, copacii de afara, oamenii care trec pe strada, copii ce se joaca, cerul, si tot ce se gaseste acolo.
- Batranul il ia apoi si il duce in fata unei oglizi si ii spune iarasi:
- Priveste acum aici si spune-mi ce vezi !
-Cum ce sa vad? Ma vad pe mine normal , daca ma uit in oglinda, ce altceva pot vedea? Multumit, parintele ii raspunse:
-Vezi tu , a fost nevoie doar de o foita foarte subtire de argint, pusa pe geam, pentru ca tu sa nu-i mai vezi pe ceilalti oameni, nici cerul, ci sa te vezi doar pe tine...
21 nov. 2010
Pentru cine uita ca sfintii traiesc printre noi...
Viaţa sfintei mucenite Daniela din Bucuresti († 2004)
Pe cand eram inca in liceu, printr-o randuiala a lui Dumnezeu , am ajuns sa-l intalnesc pe un om ce pentru mine pesonal a insemnat foarte mult. Am inteles atunci ce comoara pretioasa este Ortodoxia adevarata, ce pericol reprezinta ecumenismul gresit inteles si mai ales practicat. Acest om se numeste Ioan Vladuca, profesor de matematica si apologetica ortodoxa, cel ce reusea sa ne intareasca in credinta si vietuire crestin ortodoxa prin seminariile ce le tinea neoficial in cadrul Facultatii de Teologie. De la fratia sa am auzit prima data de martiriul unei tinere din Bucurestiul zilelor noastre, ce m-a impresionat si iata ca acum incepe sa se scrie in revistele crestine (Atitudini, nr. 6) despre aceasta noua mucenita si despre minunile savarsite de ea. Am sa redau in continuare viata acestei mucenite spre folosul sufleresc al celor ce vor citi, scrisa chiar de fratele Ioan, in revista mai sus mentionata.
Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.
Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.
A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.
Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.
Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.
Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.
Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.
Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?
Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.
Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:
Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.
Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos
Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.
Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.
Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.
Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…
La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.
Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).
Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
19 nov. 2010
Viata satului romanesc
Sezatorile de iarna din Postul Craciunului
Dupa Lasatul Secului de Craciun, incepea sezonul sezatorilor. Era singura adunare in care se veseleau oamenii in Postul Craciunului. Sezatorile erau organizate in serile zilelor lucratoare, la una sau mai multe case. In zilele de sarbatoare sau duminica, nu se faceau sezatori. Aceste sezatori puteau sa aiba si un caracter de intrajutorare, daca tinem seama ca femeile se ajutau intre ele la torsul lanii. Se mancau boabe de porumb fiert, nuci, fructe uscate si alune.
In vechime oamenii erau de omenie, nu stateau pe ganduri cand era vorba sa ajute pe cineva. Locul desfasurarii era anuntat din timp. Principalele preocupari in Postul Craciunului erau torsul si tesutul. Insa, nu trebuie sa uitam ca in cadrul acestora se comentau evenimentele cele mai importante din viata satului, se canta, se rosteau proverbe si se invatau colindele pentru Craciun. Era locul in care invatai ce este potrivit firii si ce nu e bine sa faci.
Daca sezatoarea avea ca scop intrajutorarea, se torcea lana persoanei care le gazduia. In cazul in care era un prilej de intrunire comunitara, fiecare persoana isi aducea de acasa lana pentru tors. Fetele tinere erau insotite la sezatoare de mama sau de bunica. In cadrul sezatorilor, niciodata nu coseau camasi. Acest lucru era facut de fiecare persoana, in propria casa.
In vechime oamenii erau de omenie, nu stateau pe ganduri cand era vorba sa ajute pe cineva. Locul desfasurarii era anuntat din timp. Principalele preocupari in Postul Craciunului erau torsul si tesutul. Insa, nu trebuie sa uitam ca in cadrul acestora se comentau evenimentele cele mai importante din viata satului, se canta, se rosteau proverbe si se invatau colindele pentru Craciun. Era locul in care invatai ce este potrivit firii si ce nu e bine sa faci.
Daca sezatoarea avea ca scop intrajutorarea, se torcea lana persoanei care le gazduia. In cazul in care era un prilej de intrunire comunitara, fiecare persoana isi aducea de acasa lana pentru tors. Fetele tinere erau insotite la sezatoare de mama sau de bunica. In cadrul sezatorilor, niciodata nu coseau camasi. Acest lucru era facut de fiecare persoana, in propria casa.
Flacaii mergeau pe la casele in care aveau loc sezatorile, insotiti de muzicanti. Cand acestia intrau in aceste case, munca era abandonata. Se juca, iar pentru fetele tinere era locul unde invatau pasii de joc.
Astazi vedem sarbatorile cu ochii omului modern. Nu mai stim de sezatori, nu mai facem mancare de prune, nu mai daruim colaci si nuci, nu mai postim. Tesutul mai este cunoscut doar de cateva batrane. Nu se mai gateste in oale de lut sau in ceaunul de tuci de pe pirostrii. Ce era pe vremea bunicilor, nu mai este prezent. A patruns noul !
articol preluat de pe site-ul www.crestinortodox.ro
18 nov. 2010
Pilde de folos duhovnicesc
Unde nu este Dumnezeu?
Doi insi vorbeau despre existenta sau neexistenta lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Si atunci unul din ei a propus un arbitru: Sa intrebam un copil. Sa vedem ce ne spune o minte inca in stare pura in fata existentei. Poate sa nu fie concludent ceea ce gandeste el, inca nedezvoltat, dar sa vedem totusi. Macar asa din curiozitate.
Cel care nu credea l-a intrebat:
- Copile, crezi in Dumnezeu?
- Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul si ca vede totul.
- Dar poti tu sa-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai de la mine un mar, daca-mi raspunzi.
- Nene, i-a raspuns copilul, iti dau eu doua mere, daca imi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!
- Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul si ca vede totul.
- Dar poti tu sa-mi spui unde este Dumnezeu? Uite, ai de la mine un mar, daca-mi raspunzi.
- Nene, i-a raspuns copilul, iti dau eu doua mere, daca imi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!
Iubirea pentru Hristos
In limpul celui de al doilea razboi mondial, un ofiter de marina, bolnav, ajunsese sa fie spitalizat intr-o insula din Pacific. Acolo era si un spital de leprosi, evident izolati. Intr-o zi, ofiterul se apropie de colonia leprosilor si vazu o sora cum pansa ranile acestora. "N-as face asa nici pentru un milion de dolari", exclama ofiterul: "Nici eu n-as face pentru un milion de dolari", raspunse sora, care era calugarita. "O fac pentru ca vad in fiecare din ei un Hristos care cere ajutor".
4 nov. 2010
Viata Sfantului Ierarh Nectarie - 9 noiembrie
Viata Sfantului Ierarh Nectarie-9 noiembriePe cel născut în Silivria si ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Silivria Traciei, din părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti. |
La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită "Noua Mânăstire", primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat tot restul vieţii. După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din Cairo, capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din slujirea arhierească în care se afla. Cerându-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei V,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului. Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei. În taina inimii sale, fericitul Ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său. Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mânăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mânăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni. Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe. Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile. Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă. După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui. Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mânăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia. |
26 oct. 2010
Eliberati sfintii din inchisoare!
Crestini de doua mii de ani, ce maret poate suna in urechile unora... Suntem legati de acest pamant, in care ni se odihnesc oasele strabunilor, si totusi , noi nu avem odihna. Ne batem cu pumnul in piept cand vorbim de un Stefan Cel Mare, un Mihai Viteazul, dar nici pe departe nu suntem in duh si in cuget cu ei.
Sfintilor care si-au dat viata pentru acest pamant, cu marinimie le-am oferit ceea ce au vrut-pamant. Din acest pamant iata, ies la lumina Sfinte Moaste, a sfintilor ce nici acum dupa ce oficial a disparut comunismul, nu sunt lasati in libertate, acolo unde le este locul. Nu ne intereseaza? Cat talent avem, in a ne ignora valorile si legaturile noastre cu Cerul. Daca inainte Biserica avea o scuza, regimul ateu, si pentru a salva aparentele , si-a intors fata de la acesti oameni, acum oare ce scuza mai poate gasi ca sa-i lase tot acolo nebagati in seama?
24 oct. 2010
MUCENICUL OSTAS
Lui Jenia, cum îi spuneau apropiaţii, îi plăceau versurile şi de ziua mamei întotdeauna avea grijă să îi dedice o poezie. Am stat câteva ore de vorbă cu mama sa, Liubov Vasilievna Rodionova, care ne-a spus povestea vieţii şi morţii lui Jenia. De când fiul său a fost martirizat, Liubov Vasilievna Rodionova a devenit o persoană publică foarte cunoscută în Rusia, şi nu numai acolo. Ea aleargă de la un capăt la celălalt al Rusiei, oriunde este nevoie de ajutorul său, pentru a îmbărbăta familiile celor căzuţi la datorie şi pentru a aduce mângâiere soldaţilor mutilaţi de războiul cu cecenii. Mama lui Evghenie ne-a declarat că, dacă va fi invitată, va veni şi în România pentru că a auzit despre români că sunt ortodocşi şi oameni foarte credincioşi. După 12 ani de la martiriul fiului său, soldaţii ruşi l-au adoptat pe Evghenie, scumpul ei copil, ca patron spiritual, purtând iconiţe cu chipul său, iar ea a primit numele “Mama soldaţilor ruşi”. O comisie a Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei întreprinde deja demersurile necesare canonizării sale sub numele Sfântul Mucenic Evghenie Ostaşul.
Evghenie Alexandrovici Rodionov s-a născut pe 23 mai 1977, în localitatea Satino-Russkoye, lângă Podolsk, în regiunea Moscova. Evenimentul care l-a nemurit, tăierea capului, s-a produs tot la 23 mai. Era în 1996, în captivitate, la Bamut, Cecenia, în chiar ziua în care creştinii ortodocşi sărbătoreau marele praznic al “Înălţării Domnului”. Cu el au fost omorâţi prin împuşcare şi alţi trei colegi de-ai săi capturaţi în aceleaşi împrejurări, Saşa Jeleznov, Andrei Trusov şi Igor Iakovlev. Aceşti martiri se alătură altor mărturisitori ruşi ai dreptei credinţe, ucişi de ceceni: protoiereul Anatolie, cei trei soldaţi răstigniţi în Vinerea Mare şi alţii neştiuţi.
Când era mic, bunica sa i-a dăruit un lănţişor cu o cruciuliţă din argint. El ţinea atât de mult la această cruciuliţă încât, deşi era interzis, o purta chiar şi la şcoală. Mama sa îşi aminteşte că în acele timpuri elevilor li se interzicea să creadă în Dumnezeu şi din acest motiv l-a avertizat pe micuţul Jenia să fie atent cu cruciuliţa pe care o avea. Evghenie s-a încăpăţânat şi a purtat-o în continuare şi, fără a ţine seama de sfatul mamei sale, a refuzat să o dea jos de la gât. Înainte de armată reuşeşte să se califice în două meserii: tâmplar (asamblator de mobilă) şi şofer. “Nu l-am ajutat cu nimic, arată Liubova Vasilievna, singur şi-a dat examenele şi singur a obţinut permisul pentru două categorii.” Cum era Jenia? “La fel ca şi ceilalţi tineri, continuă ea. Nu mergea foarte des la biserică, asculta muzică cu prietenii lui, făcea sport. Totuşi, avea un respect doesebit pentru acea cruciuliţă pe care nici în ruptul capului nu o dădea jos de la gât!”
100 de zile, tortură şi chinuri pentru Hristos
În iunie 1995 a fost recrutat în armată la trupele de găniceri. Pe 16 februarie 1996, Liubov Vasilievna Rodionova a primit o telegramă prin care era informată că fiul său a dezertat. În realitate, el fusese capturat de rebelii ceceni la un pichet de control. Au urmat trei luni şi jumătate de calvar. A fost tinut într-un beci întunecat, spânzurat de încheieturile mâinilor, şi bătut sistematic până la epizare. Fundamentaliştii musulmani i-au ordonat lui Evghenie să-i scrie mamei sale şi să ceară de la ea 10.000 de dolari pentru răscumpărare. El le-a spus că familia lui e săracă şi nu îşi poate permite o asemenea sumă. Apoi călăul său le-a ordonat lui şi altor prizonieri ruşi să se convertească la islam şi să lupte contra camarazilor săi. Evghenie însă a refuzat să-L trădeze pe Hristos. Pentru acest lucru, a fost “recompensat” de musulmanii ceceni cu pedeapsa capitală: tăierea capului. Acest lucru s-a întâmplat exact în ziua în care împlinea 19 ani.
Nouă luni de căutări
Ca orice mamă, ba chiar mai mult decât oricare alta, Liubov Vasilievna Rodionova l-a căutat neâncetat timp de nouă luni. A fost, crede ea, aşa cum s-a întâmplat atunci când l-a purtat în pântece, ca la o a doua naştere… Despre moartea lui a aflat abia în septembrie. A trecut prin toate taberele grupărilor rebele, fiind nevoită uneori să suporte orori inimaginabile din partea acestora. “Am mers pe drumuri pline de mine, însă niciodată nu am călcat pe vreuna. Dumnezeu m-a ajutat pentru că datoria mea era să-mi găsesc fiul… să-i aduc trupul acasă, să-l îngrop după tradiţia noastră ortodoxă, să se întoarcă din pământul din care a fost luat…” La un moment dat a fost foarte aproape de el, la doar şapte kilometri de locul în care era ţinut captiv. Pentru a-l putea scăpa şi-a gajat apartamentul. Planul Domnului a fost însă altul.
De vorbă cu călăul
Evghenie a fost ucis de fiorosul Ruslan Khaikhoroyev, un om cu suflet negru, după cum îl caracterizează Liubov Vasilievna Rodionova, un nume la auzul căruia toţi tremurau. Era comandantul zonei Bamut. Reuşind să stea faţă în faţă cu cel care i-a omorât copilul, acesta, fără pic de jenă, martori fiind şi câţiva reprezentanţi ai OSCE, i-a mărturisit mamei lui Evghenie că fiul ei a avut şansa de a rămâne în viaţă. “N-a vrut să se convertească la islam şi nici n-a vrut măcar să-şi dea jos cruciuliţa pe care o purta la gât, ori să devină frate de-al nostru, altfel putea să scape”, i-a spus Khaikhoroyev. La 23 august 1999, la trei ani şi trei luni, Ruslan Khaikhoroyev a primit plată de la Dumnezeu pentru faptele sale nelegiuite. În timpul unei răfuieli între bandele rivale de rebeli ceceni, el fost omorât, la Groznîi, de tovarăşi de-ai săi, împreună cu gărzile sale de corp, adică aceia care l-au torturat pe Evghenie.
Tatăl a murit de durere
Tatăl lui Evghenie a murit la cinci zile după ce fiul său a fost îngropat. Liubov Vasilievna Rodionova ne-a declarat că şi acest episod s-a petrecut atât de rapid încât a lăsat-o fără grai. “Soţul meu a cumpărat zece “Snicker’s”, ciocolate după care Evghenie era înnebunit, şi s-a dus cu ele la mormânt. Nu ştiu cum şi de ce, dar, a fost găsit decedat chiar acolo, lângă crucea fiului său… Cred că durerea a lăsat urmă adâncă şi până la urmă l-a răpus”, ne povesteşte cu lacrimi în ochi Liubov Rodionova. “De fiecare dată când am fost bolnavă, mi s-a arătat în vis, mi-a vorbit, m-a încurajat şi după aceea m-am vindecat…”, ne-a spus Lubiov.
Evghenie, sfântul minunilor
S-au scurs mai bine de 12 ani şi mass-media rusă vorbeşte despre minuni făcute de noul martir Evgenie. O icoană cu frumosul chip al Sfântului Evghenie Ostaşul, dintr-o biserică aflată într-un mic sat, a izvorât mir. Mama sa, care nu a mai păşit înainte într-o biserică, este acum o credincioasă practicantă, salvată de exemplul fiului său. La mormântul lui Evghenie este ridicată o cruce înaltă de doi metri la care arde permanent o candelă. Aici vin mii de pelerini ca să se închine Sfântului Evghenie, mai ales soldaţii ruşi ca să fie ocrotiţi de rele, pe timpul serviciului militar, dar şi tinerele fete care-i cer sfântului să le dea un băiat bun, la fel ca el. Odată a venit un veteran la crucea de la căpătâiul lui Evghenie. Acesta şi-a dat jos decoraţia sa militară şi, în semn de respect, a pus-o pe mormânt.
CRUCIULITA MUCENICIEI-SUNTEM OARE PREGATITI PENTRU A FACE LA FEL?
Sfantul Mucenic Evghenie Rodionov
Viata unui mucenic povestita de mama sa
,,Jenia s-a nascut la ora 0:30, in noaptea de 23 mai 1977. Nasterea nu a fost prea grea. Jenia era un copil voinic, sanatos, lung de 52 cm si greu de 3,9 kg. Atunci cand i-am auzit primul strigat, care voia sa spuna “am venit pe lume, primiti-ma si iubiti-ma”, am rasuflat usurata si privirea, ca din intamplare, mi s-a indreptat spre fereastra. Era o noapte adanca. Cerul era intunecat, plin de stele mari, luminoase. Si in acea clipa, din cer au inceput deodata sa cada stele. M-am albit la fata, inima mi s-a strans si mi-a inghetat, prinsa ca intr-un cleste. Doctorii si asistentele au inceput sa ma linisteasca, spunand ca acesta este un semn bun, si ca prevesteste o soarta buna micutului, ba chiar si mie. Dar presimtirea pericolului, teama, asteptarea incordata a unei primejdii necunoscute, nu m-au parasit multa vreme. Apoi parca am uitat de toate, pentru ca sa mi le amintesc dupa 19 ani.
Jenia a crescut puternic, era un copil foarte linistit. Lucrul care il caracteriza de la cea mai frageda varsta era spiritul sau de observatie. Intotdeauna atentia ii era atrasa de lucruri carora altii nu le acordau nicio importanta. Avea mai bine de un an si inca nu mergea, iar noi, oarecum ingrijorati, am hotarat sa-l botezam. Dupa o luna, Jenia a inceput sa mearga pasind hotarat, sigur, fara sa se grabeasca.
Tin minte ca imediat dupa aceasta l-am luat cu mine la padure; era o vara placuta, calda. Padurea era aproape de casa noastra. El statea pe carare, langa o tufa inalta de feriga. Eu m-am ascuns, gandind ca o sa inceapa sa ma caute, ca va fi ingrijorat. Liniste. Apoi m-am uitat si am constatat cu uimire ca baietelul meu uitase ca mama este cu el si privea cu multa atentie feriga pe care urcau diferite gaze. Si le privea pe toate cu atata incantare! De altfel toata viata sa a fost cu luare aminte la fiecare fir de iarba. Eu nu am avut darul acesta. Eu pot merge pe carare si sa rup totodata fara sa vreau crengi, frunze, plante care cresc pe margine, fara ca macar sa-mi dau seama de acest lucru. El niciodata nu facea asa ceva, ba chiar imi zicea mereu “mama, ar trebui sa-ti leg mainile”.
Pe la patru ani si jumatate, ori pe la cinci ani am constatat ca, in ciuda firii sale linistite si retrase, el are un caracter foarte ferm. Odata, cand au venit parintii mei la mine, el statea la colt. Atunci acestia l-au intrebat:
“Lenia, de ce stai la colt?”El a raspuns:“Mama m-a pus”.“Atunci cere-i iertare si ea o sa-ti dea drumul”.El s-a gandit putin, i-a privit cu atentie si le-a raspuns:
“Dar ei ce-i foloseste asta?”
S-a intors la colt si a ramas din nou acolo. Deja isi manifesta personalitatea. Lucrul acesta a parut atunci incapatanare, dar deja se vedea ca baiatul creste cu un caracter darz, barbatesc.
Imi amintesc bine ziua de 1 septembrie, cand a mers la scoala, aici la Kurilovo. Abia ne mutasem din alta regiune, trecusera trei luni si nu aveam aici pe nimeni, nici rude, nici cunostinte, iar el nu-si facuse inca prieteni. Se facuse careul. Jenia era imbracat frumos, cu buchetul de flori, era putin nedumerit. Dar cum i-au mai stralucit ochii de bucurie, cand m-a descoperit in multimea de parinti. Vedeti, incetase deja sa se mai simta strain si singur.
A fost un elev bun. Prima sa invatatoare, Nadejda Ivanovna, era o femeie minunata, cum putine mai sunt acum in scoli, mai ales astazi. Ii era drag, dar si el avea un simtamant deosebit pentru ea. Chiar prin clasa a VIII-a sau a IX-a, cand incepea scoala, pe 1 septembrie, fiind deja baiat mare, lua cu el o floare pe care i-o daruia ei, ceea ce le facea oarecum geloase pe celelalte profesoare.
Pe la 11-12 ani, s-a intors din vacanta cu o cruciulita la gat. Am observat acest lucru si l-am intrebat:
“Jenia, ce inseamna asta?”
El mi-a raspuns:
“Este o cruciulita. Am fost cu bunica la biserica inainte de a incepe scoala si acolo m-am spovedit, m-am impartasit si am primit aceasta cruciulita”.
“Jenia, da-o jos ,ca vor rade colegii de tine!”
El a tacut, nu a zis nimic, dar nu si-a scos crucea de la gat. Apoi, dupa un timp, am observat ca a inlocuit lantisorul cu o sforicica. Din nou am inceput sa-l iau la rost, de data asta cu asprime.
“Tu pe ce lume traiesti? Ai mai vazut asa ceva la vreunul din colegii tai? Si, daca chiar vrei sa porti aceasta cruciulita, daca chiar trebuie, de ce nu o tii pe lantisor si ai pus-o pe sfoara asta grosolana?”.
El mi-a raspuns simplu, calm si destul de hotarat:
“Asa ma simt eu bine si asa o voi purta”.
Locuiam doar eu cu el, ne obisnuiseram sa ne respectam hotararile unul altuia, dar de cateva ori tot m-am mai legat de aceasta sfoara. Mi se parea ca tot rad prietenii, ca rad toti de el, fiindca nu-si scotea crucea niciodata, nici la inot, nici la rau, nici la baie, nici la antrenamente, oriunde ar fi mers, fie la cercul sportiv ori acasa. In toate fotografiile, in mijlocul multimii de prieteni, peste tot doar el este cu o cruciulita si inca agatata de o sfoara groasa. Nu stiu daca baietii glumeau pe seama lui ori nu, acum nu mai am cum sa aflu.Oricum el nu si-a scos niciodata cruciulita de la gat.
Jenia invata usor, prindea cu usurinta toate materiile. Invata cu placere, dar a terminat numai noua clase. Mi-a spus ca inca nu s-a hotarat ce va face in viata. In general, avea o atractie spre bucatarie, ii placea sa gateasca, iar prima lui alegere a fost sa se faca bucatar. Nu stiu daca aceasta fusese o hotarare ferma ori nu, dar mi-a zis:
“Dupa ce vin din armata o sa ma hotarasc si atunci o sa-mi continui studiile”.
Dar dupa ce a terminat cele noua clase, s-a angajat imediat la fabrica de mobila, iar munca de acolo ii placea. Eu nu m-am opus, pentru ca si eu eram in domeniu. Si Sasa, tatal lui, fusese lucrator in lemn, dulgher, tamplar, tot in industria mobilei. Bunicul meu a fost dulgher, la fel si tata – deci era ca o traditie de familie. Iar munca asta chiar ii placea. Pe langa toate celelalte, imi amintesc ca primea destul de multi bani. Eu, cu trei servicii, nu primeam atata. Am inceput sa o ducem bine. In anul 1994, am primit un apartament cu doua camere si credeam ca, de acum, traiul ne va fi mereu la fel.
Inainte de armata, Jenia avea doua meserii – aceea de tamplar (stia sa asambleze mobila, sa o coiasca si sa o tapiteze), iar cu trei luni inainte de armata a terminat si scoala de soferi. A obtinut permisul de conducere pentru doua categorii. Eu nu l-am ajutat in niciun fel. Singur si-a dat examenele, singur s-a descurcat. Si poate ca de aici a avut mai multe satisfactii, pentru ca in principiu a fost intotdeauna independent. De la sapte ani se trezea singur dimineata, se spala, se imbraca, manca, pleca la scoala. Eu de la sase dimineata eram la serviciu, asa incat baiatul a crescut independent, cu simtul raspunderii. Intotdeauna am avut impresia ca am in casa, daca nu un barbat, in orice caz nu un copil, ci un om matur.
Si iata ca acum, chiar amintindu-mi aceste lucruri, nu pot spune ca a fost un copil neobisnuit, ca s-ar fi deosebit prin ceva anume de ceilalti baieti de varsta lui. (…) Nu era un copil prea deschis. Avea in el ceva, ce nu am inteles niciodata. Lui Jenia ii placeau versurile si chiar de cand era mic imi mai scria cate o poezie de ziua mea. Versurile erau puerile, nu indeajuns de mestesugite, dar intotdeauna pline de gingasie si dragoste.
Pe 25 iunie 1995, Jenia a iesit pentru ultima data din casa, din sat – a fost luat in armata. Nu prea voia sa plece militar, dar datoria este datorie. Si el, si baietii din anturajul lui, intelegeau perfect ca exista lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie sa le faci. Nu s-a pus niciodata problema sa se sustraga de la efectuarea stagiului militar. In armata, a fost repartizat la trupele de graniceri, lucru de care era foarte mandru. In fiecare scrisoare, in fiecare convorbire telefonica, tinea sa sublinieze ca el este granicer.
Pe 10 iulie s-a depus juramantul. Patru baieti din satul nostru au plecat in aceeasi zi in armata si tot impreuna au facut trei luni instructie la Ozersk, regiunea Kaliningrad. Din pacate, eu nu am putut sa merg la juramant, dar una dintre mame a ajuns. Si cand s-a inapoiat, mi-a spus:
“Liuba, primul pe care l-am intalnit la poarta cazarmii unitatii militare a fost Jenia. Asa de mult ar fi vrut sa vii”.
Si acum imi pare rau ca atunci nu am putut merge: nu am putut sa-l vad pe fiul meu in uniforma de parada, rostind pentru intaia data juramantul de credinta fata de Patrie, de credinta fata de datoria sa ostaseasca. In septembrie, mi-am luat concediu si am plecat la el. La acel moment, fusese deja transferat la Lesnoe, unde facea pregatire speciala. Trei luni de instructie, apoi trei luni de pregatire speciala, dupa care toti din acea unitate au fost trimisi la punctele fierbinti din Tadjikistan, Daghestan, Ingusetia. Se parea ca nimeni nu va fi trimis in Cecenia, deci nici Jenia al meu, dar in toate punctele acelea era razboi.
Cand am ajuns la unitate, comandantul m-a intampinat morocanos:
“A mai venit inca o mamica cu rugamintea ca fiul ei sa nu fie trimis intr-un punct fierbinte”.Eu l-am intrerupt imediat si i-am spus ca deocamdata nu am vorbit cu fiul meu, dar ca va fi asa cum va hotari el, pentru ca, de cand era mic, a fost singurul barbat in casa si, daca el va lua o asemenea hotarare, eu o voi respecta, indiferent care ar fi aceasta. Comandantul si-a schimbat atitudinea, chiar m-a ajutat sa ajung la poligonul de instructive, unde se afla Jenia. Fiul meu a primit o permisie de opt zile, dar in fiecare zi trebuia sa ne prezentam la unitate. Totusi, comandantul se temea intrucatva ca s-ar putea sa-l iau cu mine acasa.
Am discutat cu Jenia. El mi-a spus:
„Da mama, pe toti din unitatea mea i-au trimis in puncte fierbinti, iar eu am scris deja raportul, la fel ca ceilalti”.
In unitatea aceea erau patru sute de oameni, din care trei sute au scris in raport ca sunt de acord sa plece in puncte fierbinti. Printre acesti trei sute a fost si fiul meu. Atunci i-am spus:
„Jenia, acolo este razboi, tu nici nu-ti dai seama ce lucru grav este acesta. Acolo sunt prizonieri, mor oameni, iar daca se va intampla ceva cu tine, stii ca nu o sa supravietuiesc.”
El mi-a raspuns:
„Mama, de soarta inca nimeni nu a scapat vreodata. Eu pot sa ies pe drum si sa ma calce o masina. Atunci ti-ar fi mai usor? Iar prizonieratul…prizonieratul, cum mi-a fi scris”.
Asa mi-a spus. Noi paream ca anticipasem acest lucru, ca si cum vorbele noastre ar fi fost rostite de altcineva, de undeva de sus.
Pe 13 ianuarie 1996, Jenia a plecat in misiune sub comanda detasamentului de graniceri de la Nazransk, unitatea militara 2038.Misiunea urma sa dureze sase luni, desi toti baietii au ramas acolo aproape noua. Am primit o singura scrisoare, si aceea nu din locul unde fusesera trimisi baietii, ci din Redant, de la detasamentul de graniceri unde ajunsesera pentru a fi repartizati. El facea parte din detasamentul special de graniceri 479, grupa 3 motorizata, specialitatea aruncator de grenade. Superiorii erau absolut multumiti de el. Indeplinea toate ordinele cu constiinciozitate, cu devotament. A reusit sa ajunga un soldat bun, serios.
Exact dupa o luna de serviciu militar la un pichet de control, pe 13 februarie 1996, Jenia a cazut prizonier. Nu a fost singurul, au fost capturati impreuna patru baieti: Sasa Jeleznov, Andrei Trusov, Igor Iakovlev şi Jenia. Ei au ajuns in mainile inamicilor din cauza neglijentei ofiterilor. A acelor ofiteri, care, venind cu ei din Regiunea Kalinigrad, au crezut ca se afla in concediu: din cauza celor care inainte de a asigura securitatea soldatilor, au avut grija ca mai intai sa-si construiasca o baie. Desigur, baia este un lucru foarte bun, dar sarcina lor principala era de a asigura in primul rand securitatea soldatilor. Din pacate, n-au facut nimic in acest sens, iar dupa aceea, nu se stie pentru ce au mai fost si decorati.
Pichetul se afla pe unicul „drum al vietii” din munti, care le permitea rebelilor sa transporte pe acolo arme, munitii, prizonieri, adica era un sector de foarte mare raspundere. Punctul de control si inregistrare, adica exact locul unde a cazut Jenia prizonier, se afla la doua sute de metri de pichet. Chiar in drum se afla o ghereta fara lumina, fara mijloace de comunicatii, fara nici un fel de grup de sprijin.
Dupa ce Jenia a fost capturat, lucrurile s-au schimbat. Ghereta a fost mutata ceva mai departe de drum, in jurul ei a fost sapat un mic transeu, deasupra s-a instalat o mitraliera, iar alaturi, un transportor blindat care sa furnizeze foc de sprijin. De ce a trebuit sa fie sacrificati patru soldati, pentru a se proceda asa cum ar fi trebuit sa se faca de fapt din prima zi? Daca comandantii nu au avut nici minte, nici inima şi nici un fel de raspundere, de ce nu s-au uitat macar sa vada cum sunt intarite alte pichete. Eu am trecut pe la toate pichetele – acolo erau zone bine fortificate, erau blindaje, barne, saci cu nisip. Toti au inteles ca aceea era o zona de mare raspundere, in afara, din pacate, de grupul de la Kalinigrad.
A fost ingrozitor si faptul ca, pentru a se spala pe maini de raspunderea pentru soarta soldatilor, mi-au trimis acasa o telegrama prin care ma informau ca fiul meu, Rodionov Evghenie Alexandrovici ar fi dezertat si ca ma roaga sa iau masuri pentru a-l convinge sa se intoarca la unitate. Am primi aceasta telegrama pe 16 februarie 1996. Ca o linie neagra, aceasta telegrama m-a despartit pentru toata viata de traiul luminos – normal, chiar daca nu usor – pe care l-am trait alaturi de fiul meu. In plus, stiam ca Jenia nu ar face niciodata asa ceva. A fost cumplit ca au putut gandi astfel despre el. Toti il stiau pe Jenia ca pe un om corect, devotat. Si dintr-o data sa primesc o asa telegrama! Am plecat imediat intr-acolo, iar acasa au inceput perchezitia in subsoluri, chiar si la casa de vacanta au venit militienii sa-l caute pe dezertor.
Cand am ajuns la unitate, si-au cerut scuze si mi-au zis ca in invalmaseala de atunci nu mai stiau ce fac, ca nu intelesesera imediat cum stateau lucrurile. De fapt, totul fusese acolo atat de evident, incat chiar si la doua saptamani dupa cele intamplate, zapada nu acoperise cu totul pata de sange de pe drum. Se vedeau clar urmele de lupta, se vedea ca nu i-au bagat in masina ca pe niste pui de gaina. Dupa cum mi-a povestit un martor ocular, la ora trei s-a apropiat de post o ambulanta si chiar s-a auzit un strigat de ajutor. Dupa aceea a fost liniste totala. Nimeni nu a fost alertat, detasamentul nu a intrat in stare de alarma.Pe la patru dimineata au plecat sa-i schimbe pe baieti, dar cand au ajuns la ghereta acestia nu mai erau.
Baiatul meu a fost prizonier timp de trei luni si jumatate. Stiu ca el astepta, ca nu va fi parasit, ca va fi eliberat si ca totul va lua sfarsit, dar s-a dovedit ca nimeni nu mai avea nevoie de el. Si, din pacate, nu a fost singurul.
Din cele mai vechi timpuri, captivitatea a fost considerat ca fiind lucrul cel mai groaznic care se poate intampla cuiva. Prizonieratul este neputinta, este batjocura. Viata a demonstrat ca prizonieratul cecen este unul din lucrurile cele mai cumplite, mai inumane, mai diabolice din cate pot exista pe lume.
Sa dea Domnul ca toate mamele sa aiba aceleasi relatii cu fiii lor, cum au fost cele dintre mine si fiul meu. Cu toate acestea, eu tot nu mi-am cunoscut fiul pana la sfarsit. Ce este de fapt armata? Este atunci cand omul pleaca din casa intr-un loc absolut necunoscut, unde nu are nici rude, nici apropiati, nici prieteni. In schimb, acolo este o incordare vesnica: trebuie sa te imbraci in doua secunde, sa alergi intr-un anumit timp, sa mananci tot asa, intr-un timp record, adica totul se petrece intr-un ritm innebunitor, in care este greu sa te incadrezi dupa viata civila. Si in toata aceasta nebunie, in toata aceasta incordare, Jenia a reusit totusi, ca de ziua mea, sa-mi scrie cateva versuri delicate, care m-au miscat. El mi-a scris:
La multi ani, maicuta mea iubita,
Azi e ziua ta, dar din pacate,
Nu te pot imbratisa, caci iata,
Soarta m-a purtat asa departe.
Iti urez ani multi si sanatate,
Sa ramai tot tanara, frumoasa,
Unde-as fi, nimic nu ne desparte
In curand voi reveni acasa.
Din adancul inimii as vrea
Tot ce-i mai de pret, tot ce-ti doresti
Chiar si o suta de ani de-ai avea
Pentru mine nu imbatranesti
Cele rele sa mi te ocoleasca,
Sanatoasa, tanara mereu,
Mama mea sa nu imbatraneasca,
Langa ea mereu voi si eu.
Cata profunzime, cata caldura, delicatete, dor de casa se regasesc in aceste versuri din armata, care arata ca el avea un suflet foarte sensibil, pe care nu si-l dezvaluia, pe care il ascundea.
Si in acest rastimp, de trei luni si jumatate cat a fost prizonier, era umilit si batjocorit, batut, iar de toate acestea ar fi putut scapa oricand. In fiecare zi i se spunea:
„Poti sa ramai in viata. Pentru aceasta trebuie doar sa-ti scoti crucea de la gat, sa treci la credinta noastra, sa ne devii frate si gata. Si tot acest cosmar se va termina”.
La nici nouasprezece ani, cand nu ii avea alaturi nici pe mama sa, nici ofiteri si nici indrumatori, baiatul a facut alegerea. El intelegea perfect ce inseamna sa devina „fratele” unui rebel cecen. Insemna sa puna mana pe arma si sa traga impotriva alor sai, impotriva unor baietandri ca si el. Eu nu stiu daca as fi avut atat curaj, atata tarie, incat sa fiu in stare sa fac o asemenea alegere. Stiu ce este razboiul, pentru ca timp de zece luni am trait chinul razboiului, si mai stiu si ce inseamna sa fii prizonier, chiar daca am stat in captivitate numai trei zile. Nu sunt sigura ca as fi rezistat.
Mi-am gasit fiul cu mare greutate, abia dupa zece luni. A trebuit sa trec prin toate chinurile, prin toate cercurile iadului care pot exista pe pamant, la care abia daca poate cineva sa se gandeasca. Se pare ca Dumnezeu mi-a calauzit drumul, caci am mers printre mine care nu au explodat, desi erau mai dese decat pietrele. Se vede ca El m-a aparat de bombe si nu m-a lasat sa mor, a considerat ca datoria mea de mama este sa-mi gasesc fiul, sa-l inmormantez in pamantul natal; sa-l ingrop asa cum au fost ingropati mosii si stramosii nostri, dupa datina crestina, prohodit si intors in pamantul din care a fost luat.
Acest lucru l-am inteles abia acum, dar atunci cand mergeam pe drumurile ostasesti ale razboiului numai in tacere il chemam pe Domnul. Si nu ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute pe mine, ci ma rugam Lui sa-l ajute pe el:
„Doamne, oriunde ar fi, ajuta-l, nu-l lasa, este doar un copil. Vezi Doamne ca statul l-a tradat. L-au tradat toti, numeni nu mai are nevoie de el, in afara de mine, mama lui si de Tine, Facatorul si Mantuitorul. Ajuta-l Doamne, nu-l lasa”.
Timp de doi ani dupa moartea lui Jenia, toti din jur ziceau ca a murit din cauza unei conducte de petrol, pentru banii cuiva. Cand auzi asa ceva iti poti pierde mintile, cum sa accepti ca fiul tau a murit pentru banii cuiva? Pur si simplu mintea mea nu putea sa conceapa una ca asta….
Mergeam la biserica, umblam dintr-o biserica in alta, dar nu gaseam nicicum ceea ce cauta sufletul meu. Poate ca Domnul mi-a dat acesti doi ani numai pentru a simti cat mai adanc toate acestea. Probabil ca El m-a mai supus unei cumplite incercari, pe care de asemenea trebuia sa o trec, pentru ca, dupa aceea, oricat ar parea de ciudat, totul a inceput sa se schimbe.
Dupa doi ani, in biserica noastra din Kurilovo, care incepuse sa fie refacuta, atunci cand pe cupola a fost inaltata crucea, au venit ziaristii de la “Russkii Dom”. A fost pusa crucea, apoi s-a pus masa, si la masa locuitorii le-au spus:
“De-ati sti ce baiat avem noi. Acum, noi toti ii ocaram pe tineri, dar iata ca sunt si unii pe care nu ca ii invidiezi, ci, pur si simplu merita toata stima”.
Ziaristii s-au interesat, ne-am intalnit, am vorbit. Erau oameni profund credinciosi, iar intalnirea cu ei m-a zguduit. Nu pot spune acum ca mi-am uitat fiul sau ca m-am impacat cu ideea pierderii lui – nu, bineinteles ca nu, si nu il voi uita pe Jenia pana in ultima clipa a vietii mele. Dar nu mai simt acea disperare, nu mai am acea senzatie ca nu mai vreau sa traiesc, ca ma simt ca o fiara inchisa in cusca, ca sunt parasit din toate partile. Ca preumblarea prin toate acele birouri ma transforma intr-un nimic – nu pur si simplu in praf si pulbere, ci in nimic. Aproape ca iti piere sufletul cand cineva nu numai ca nu te vrea, sau nu poate sa te inteleaga, dar nici macar nu te priveste ca pe un om. Nici durerea, nici suferinta ta nu ii impresioneaza.
Te gandesti:
“Doamne, unde traiesc, in ce tara, printre ce fel de oameni traiesc si cum de nu am intalnit in acesti doi ani niciun om de treaba?”
De altfel, nici nu prea aveam unde sa-l intalnesc – nu ieseam deloc din casa. Doar pana la cimitir si atat. Poate asta sa fi fost cauza. Iar in birourile functionarilor, din pacate si inainte erau putini oameni adevarati, dar acum nu mai sunt deloc.
Iar cand au venit acesti tineri, cand am inceput sa discutam, ne-am intalnit o data, de doua ori, de trei ori, iar ei au inceput sa-mi povesteasca atatea lucruri, pe care chiar daca citesti multe carti, nu le poti intelege pe data, dar spuse de ei prin viu grai totul parea atat de simplu, atat de clar.Atunci in mintea mea a inceput sa se schimbe cate ceva: nu ca mi-ar fi trecut supararea, dar pur si simplu am inceput sa inteleg altfel lucrurile. Apoi au inceput oamenii sa-mi dea telefoane. Au inceput sa se rezolve unele probleme, pe care nici nu m-am straduit sa le rezolv, pentru ca mi se pareau de netrecut. Totul a inceput sa se schimbe. Dar ce este mai important, este faptul ca am inceput sa inteleg lucrurile altfel.
Abia acum inteleg cu adevarat ca exista oameni si oameni. Primii sunt cei care traiesc in alte tari, sunt bogati, sau poate nu foarte bogati, dar satui, indiferenti, linistiti, pe care nu-i intereseaza decat propria persoana, ceea ce le apartine, sau ce este legat de viata lor. Dar sunt si altfel de oameni. Sunt cei din biserici. Sunt multi preoti care au vrut sa ma asculte, sa ma inteleaga. Dar ce este cel mai important este faptul ca se roaga pentru fiul meu. Nu exista o rasplata mai mare ca aceasta pentru o mama. Statul i-a dat lui Jenia“Ordinul Barbatiei”, apreciindu-i exemplul sau de eroism, dupa care l-a uitat imediat, la fel cum a uitat si de mine. Dar iata ca niste oameni simpli, crestini ortodocsi, considera ca este de datoria lor sa vina de la Moscova, de la Riazan, numai pentru a se ruga si a-l pomeni pe Jenia.
Este o femeie, Vera Vladimirovna, de pe langa Riazan, care lucreaza la o manastire. Ea mi-a zis:
“De ce te chinui atata? Statul ti-a tradat baiatul. Dar Domnul niciodata nu-si tradeaza fiii, tine minte asta. Oricati ani ar trece, El oricum ii stie pe toti ai sai”.
La mormantul lui Jenia este o cruce mare, inalta de doi metri, unde arde o candela. Crucea a fost ridicata prin mila oamenilor: oamenii au strans bani, au pus crucea si candela.
Cand au ridicat crucea, au venit preoti si enoriasi, ziaristi, scriitori, oameni de afaceri. Erau oameni cu stare, nu dintre cei sarmani. Pe mine m-a mirat lucrul acesta – ce le trebuie acestor oameni, de ce au venit?! Veneau la mormantul unui tanar necunoscut, care nu a salvat pe nimeni, nu a capturat nici tancuri, nici avioane. Asa cum intelegeam noi aceasta notiune, el nu era un erou, fusese numai ucis. El si-a ales de bunavoie moartea. Si iata ca, dintr-o data, acesti oameni au venit la mormant, s-au inchinat la crucea sa si spuneau ca nu el, Jenia, are nevoie de aceasta, ci ei; ca aceasta are pentru ei o adanca insemnatate sufleteasca.
Pur si simplu eram uluita, ca acesti oameni important vin dintr-o data la mormantul fiului meu cel linistit si necunoscut de nimeni. A venit o femeie de la Cerepovet, a venit de la asa o mare departare, ca sa i se inchine lui Jenia, desi insusi fiul sau fusese ucis tot in Cecenia, in anul 1995. A mai venit un barbat absolut necunoscut din Ekaterinburg, care de asemenea m-a rugat sa-l conduc la mormantul fiului meu. Pe 23 mai, cand i-am facut pomenirea, erau multi preoti la mormantul fiului meu. Nu ma asteptam la asa ceva. Venise sa se inchine la mormantul lui Jenia un veteran al Marelui Razboi de Aparare a Patriei. El si-a scos decoratia de pe front – medalia “Pentru vitejie” si a pus-o pe piatra de mormant…
Toate acestea mi-au rasturnat intreaga intelegere despre viata. Dupa toate acestea am capatat o noua stare. Si ma gandeam:
“Doamne, de ce am crezut ca in lumea asta nu mai sunt oameni normali?”.
Exista oameni, iata-i ca imi sunt alaturi. Sunt straini, necunoscuti, nici macar nu stiu cum ii cheama, si nici ei nu ma cunosc pe mine, dar, cu toate acestea, au raspuns la strigatul meu de durere. Si-au lasat la o parte toate treburile si au venit la mormantul fiului meu, cu toate ca fiecare are o familie, ca are propriile sale probleme. Iata ca ei au apreciat altfel fapta lui Jenia, au simtit-o cu sufletul, nu dandu-i pur si simplu o tinichea. Acest lucru ma impresioneaza.
Din partea redactiei:
Mama a reusit sa aduca trupul lui Evghenie in Patrie pe 7/20 noiembrie 1996, in ziua pomenirii mucenicilor din Meletina. Acestia au fost soldati crestini in Armata romana si, pentru ca au refuzat sa se lepede de Hristos, le-au fost taiate capetele. Numele unuia dintre acesti treizeci si trei de ostasi l-a purtat si Evghenie.In vara anului 1999, in timpul unui atac asupra unui pichet rusesc de graniceri, a fost ucis fratele lui Hoihoroev, ucigasul lui Evghenie. El a fost omorat in acelasi loc unde fusese capturat mai inainte Evghenie, impreuna cu cei trei soldati. La inceputul toamnei, s-a primit vestea despre moartea lui Hoihoroev. La 23 august 1999 (exact la trei ani si trei luni de la moartea lui Evghenie), acesta a murit la Groznii, impreuna cu banditii din garda sa de corp, in urma unei rafuieli intre bandele cecene.
(in: “Noul Mucenic intru Hristos, Evghenie Ostasul”, Editura Evloghia Targsorul-Vechi, 2006)
O fetiţă care locuia într-un orfelinat ortodox, a povestit că i s-a arătat un soldat înalt cu o mantie roşie, care i-a spus că este Evghenie, a luat-o de mână şi a condus-o către biserică. Fetiţa spune: “Am fost surprinsă de faptul că purta mantie roşie, întrucât soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că această mantie trebuie să fie mantie de mucenic”.
În multe biserici, a fost văzut un soldat cu mantie ca de foc, ce îi ajută pe ostaticii din Cecenia să evadeze din prizonierat şi să scape de orice pericole, cum ar fi mine.
Într-un spital de răniţi de război, soldaţii răniţi au observat că un nou mucenic Evghenie îi ajută, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceştia au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana Sfântului Mucenic şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.
Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc cei din temniţe. Mai cu seamă îi ajută pe cei asupriţi şi pe cei zdrobiţi sufleteşte din cauza întemniţării lor.