Sfântul
Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în anul 1913, în comuna Horodiştea,
judeţul Dorohoi, într-o familie de creştini. Pe numele de botez Ilie,
fiu al lui Maxim şi al Ecaterinei Iacob, el a avut o copilărie grea, la
vârsta de 6 luni pierzându-şi mama, iar trei ani mai târziu tatăl. A
fost un copil aparte, înţelept, calităţi ce au atras invidia şi
nedreptăţile celor din jur.
În
1932, îşi dă examenul de bacalaureat la Liceul Dimitrie Cantemir din
Cernăuţi. După bacalaureat, merge la Mitropolia din Cernăuţi şi se
mărturiseşte unui arhimandrit care îl sfătuieşte să rămână acolo şi să
urmeze teologia. Din cauza unor neînţelegeri, arhimandritul părăseşte
Mitropolia şi îl trimite pe tânărul Ilie la Mânăstirea Neamţ, dându-i
chiar o scrisoare către stareţul Nicodim Munteanu (mai târziu Patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române). Ezitând între Facultatea de Teologie din
Cernăuţi şi Mânăstirea Neamţului, el se roagă Maicii
Domnului care îl luminează şi astfel alege mânăstirea. De acum frate,
Ilie primeşte multe ascultări: ajutor de farmacist, bibliotecar al
mânăstirii, intendent de stăreţie şi profesor de limba română pentru
pregătirea fraţilor de mânăstire. Printre ascultări, fratele Ilie se
apropie de monahii bătrâni ai mânăstirii cu care discută pe larg despre
mântuire şi despre schimbarea calendarului, problemă încă fierbinte în
acea perioadă.
Căutând
dreapta credinţă, fratele Ilie merge la Mânăstirea Turnu de pe Valea
Oltului unde şi rămâne un an de zile. După terminarea serviciului
militar, Ilie este tuns în monahism în Postul Mare al anului 1936,
primind numele de Ioan, fiind închinoviat la Mânăstirea Neamţului.
Dorind
din toată inima să meargă la Ierusalim pentru a se închina la Sfântul
Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos, în toamna anului 1936
părintele Ioan pleacă în pelerinaj la Locurile Sfinte.
El
se hotărăşte să rămână în Lavra Sfântul Sava care ţinea de Patriarhia
Ierusalimului, unde este tuns în treapta schimniciei. Aici, părintele
Ioan este paracliser, ajutor de iconom, infirmier fiind numit ,,doctorul
mânăstirii”, timp în care învaţă limba greacă, citeşte mult şi traduce
în limba română scrieri duhovniceşti.
Râvnind
la mai multă linişte şi la o viaţă mai înaltă, părintele Ioan cere
blagoslovenie duhovnicului său să plece în pustie şi în 1939, părăseşte
mânăstirea şi se stabileşte la peştera de la Calomona, la 1 km depărtare
de Mânăstirea Sfântul Gherasim. Lui i se alătură monahul Ioanichie, tot
de origine română, care rămâne cu părintele Ioan până la sfârşitul
vieţii lui.
În
timpul celui de-al doilea război mondial, englezii îi închid pe românii
din împrejurimile Ierusalimului într-un lagăr, printre aceştia
numărându-se şi cei doi monahi. La sfârşitul războiului, părintele Ioan
se întoarce în Mânăstirea Sfântul Sava. Aici, în anul 1947, pe 13 mai
este hirotonit diacon de către arhiereul Irinarh, iar la 14 septembrie
preot.
La
moartea patriarhului Nicodim al României, părintele Ioan refuză să ia
parte la panihide, pe motiv că acesta a prigonit dreapta credinţă.
Ţinând la respectarea predaniei Bisericii, părintele are mult de
suferit. Din momentul în care este hirotonit preot în Biserica Sfântului
Mormânt şi până la sfârşitul vieţii, el nu va sluji niciodată cu un alt
preot. De asemenea, nu îi pomenea la Proscomidie pe clericii despre
care ştia că sunt masoni.
Prigonit
din aceste pricini, părintele Ioan şi ucenicul lui, schimonahul
Ioanichie merg la Schitul Sfânta Ana, în noiembrie 1952. Ei se retrag în
peşterile din împrejurimi, construindu-şi chilii pe Valea Hozeva, mai
jos de Mânăstirea Gheorghe Hozevitul. Părintele Ioan, ucenicul său
Ioanichie, împreună cu un alt monah, părintele Pavel duc o viaţă foarte
aspră, nevoindu-se mult.
Ei
îndură totul cu smerenie: asupririle beduinilor, zăduful zilei, foamea
şi sărăcia. În tot acest timp, părintele Ioan scrie şi traduce în limba
română învăţături duhovniceşti din Sfinţii Părinţi. Din scrierile lui
transpiră viaţa sa plină de nevoinţe şi gândul închinat ziua şi noaptea
Celui răstignit pe Golgota pentru mântuirea lumii.
Cu
două săptămâni înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului, a avut o
vedenie în urma căreia a început să se pregătească de moarte, iar pe 5
august 1960, ieroschimonahul Ioan Iacob a fost chemat la cele veşnice.
Părintele
Ioan Iacob a fost un monah mult râvnitor spre dragostea lui Dumnezeu,
ce a luptat să păstreze şi să propovăduiască dreapta credinţă.
El a fost
îngropat în peştera în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. La
câtva timp de la moartea sa, părintele Ioan se arată în vis ucenicului
său spunându-i să-l dezgroape. În 1980, el este deshumat, iar trupul lui
este găsit întreg, răspândind un miros plăcut, cu pielea uscată pe
oase, barba neagră întreagă, cu faţa curată, părând a dormi, iar
hainele, epitrahilul şi schima nestricate de trecerea timpului.
Trupul
său neputrezit, cu mireasmă, râvna sa fierbinte spre cele dumnezeieşti,
apărarea dreptei credinţe şi propovăduirea ei, precum şi minunile lui
îl rânduiesc astăzi pe părintele Ioan în ceata sfinţilor. Patriarhia
Ierusalimului l-a trecut în ierarhia cerească pe părintele Ioan sub
numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Biserica slăvindu-l la 5/18
august.
Sfântul
Ioan Iacob a săvârşit multe minuni, în timpul vieţii şi după moartea
sa. Astfel, din lipsă de fonduri, sfintele sale moaşte au fost aşezate,
iniţial, într-un sicriu provizoriu, nefiind expuse spre închinare.
Sfântul s-a arătat unei femei cerându-i să adune bani pentru a-i face o
raclă, lucru care s-a şi întâmplat. Azi, moaştele întregi ale Sfântului
Ioan Iacob Hozevitul se află în Biserica Sfântului Ştefan.
În
mai multe rânduri, clerici şi chiar ierarhi ai Patriarhiei
Ierusalimului au vrut să mute moaştele sfântului şi au hotărât
înfiinţarea unei comisii care să se ocupe de acest lucru. Membrii
comisiei s-au îmbolnăvit şi o parte dintre ei au murit. Cei rămaşi s-au
speriat de această pedeapsă şi au căzut de acord să lase sfintele moaşte
acolo unde sunt şi astăzi. Mai mult, lipsiţi fiind de evlavie, unii au
dorit chiar să le reîngroape, fapt împiedicat din nou de sfânt. Biserica
Ortodoxă Română a cerut Patriarhiei Ierusalimului moaştele sfântului,
dar aceasta a refuzat ca urmare a celor întâmplate.
Apărător
al dreptei credinţe şi după moartea sa, sfântul s-a arătat unei maici
care nu respecta rânduiala bisericească cu privire la calendar. El a
certat-o pentru încălcarea legii, iar monahia şi-a înţeles greşeala ei
şi l-a pomenit pe sfânt în rugăciunile ei până la moarte.
Sfântul
s-a mai arătat şi altor creştini, mai ales monahilor din Mânăstirea
Hozeva, sfătuindu-i şi îndreptându-le paşii pe ,,calea cea strâmtă”.
Părintele Ioanichie, ucenicul sfântului, căruia i se arăta adeseori,
spunea: ,,Sfântul parcă este viu printre noi, pe unii îi mângâie, pe
unii îi ceartă”.
Sfântul
Ioan Iacob Hozevitul a lăsat în urma sa o operă duhovnicească bogată,
poezii de o frumuseţe rară, ce abundă de învăţături şi sfaturi pentru
creştinii zilelor noastre. ,,Trăim în vremurile cele mai grele şi mai
primejdioase pentru mântuirea sufletului, vrăjmaşii credinţei noastre
s-au înmulţit mai tare ca altădată şi mântuirea noastră este mai
primejduită”, spunea sfântul încercând să atragă atenţia creştinilor
asupra apostaziei contemporane.
Deşi trăia retras în pustia Hozevei, el
s-a îndeletnicit mult cu scrierile duhovniceşti, traducerile
învăţăturilor Sfinţilor Părinţi în dorinţa sa fierbinte de a avertiza
omenirea în privinţa capcanelor duhovniceşti tot mai perfide. Mai mult,
sfântul cunoştea natura ezoterică a masoneriei, problemele actuale ale
societăţii - comunismul şi democraţia, mizeria spirituală în care se
zbate lumea: ,,Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu
întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este
altceva decât o lepădare de credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul
ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi
pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti”.
Biserica
Ortodoxă Română l-a recunoscut ca sfânt în anul 1992. Interesul acordat unui sfânt, ce a păstrat şi propovăduit credinţa
strămoşească şi a luptat împotriva inovaţiilor introduse în predania
Bisericii, este mai mult decât bizar.
Este ciudat că pe de o parte,
Biserica îl cinsteşte şi îl proslăveşte ca sfânt, iar pe de altă parte
neagă întreaga învăţătură propovăduită de sfânt şi, mai mult, luptă
împotriva ei.
In cartea Sfantului Ioan Ioacob Din Ierihon catre Sion, in varianta aparuta in Romania, exista pasaje intregi cenzurate , cele ce privesc invatatura sfantului cu privire la vechiul calendar.
De asemenea exista si alti sfinti ce sustin aceasta invatatura, insa multe lucruri raman ascunse celor nestiutori...
Fie ca Domnul sa lumineze si sa deschida tuturor calea catre cunoasterea adevarului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu