Citind
viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis, am fost impresionat de
câteva din cuvintele acestui om luminat de Dumnezeu. Le-am copiat şi
am scris câteva rânduri pe marginea lor…
Am văzut multe lucruri în
viaţa mea, unul dintre ele fiind acela că rugăciunile, canoanele
şi dumnezeieştile Liturghii i-au făcut pe mulţi să se întoarcă
în staulul Bisericii.
Ne plângem că lumea se
îndepărtează de Biserică. Asistăm neputincioşi la această
apostazie, şi ne supărăm că cercul se strânge din ce în ce mai
tare în jurul nostru. Ce e de făcut? Părintele Dimitrie arată
clar: rugăciunea este o lucrare prin care putem să îi ajutăm pe
ceilalţi. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu ne-am
rugat lui Dumnezeu destul pentru ei. Nu se întorc ceilalţi spre
Dumnezeu? Poate că nu am ştiut să Îl mărturisim pe Dumnezeu în
faţa lor, prin cuvintele şi mai ales prin faptele noastre…
Când
prelaţii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus
doar să-i văd, dar apoi mi-am zis: „Părinte Dimitrie, pleacă
imediat de aici şi nici măcar nu privi înapoi…”.
Nu trebuie să-i acceptăm. Urmez acest principiu de mulţi ani. A
fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine să te pui bine
cu Dumnezeu decât cu oamenii…
În
relaţia cu „preoţii” celorlalte confesiuni, părintele Dimitrie
a avut o poziţie nepoliticoasă. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi
fost etichetat drept fundamentalist sau extremist. De ce s-a purtat
aşa acest om a cărui inimă era plină de dragoste pentru toată
făptura, a cărui inimă îi cuprindea până şi pe cei care îi
doreau moartea? Răspunsul nu e deloc original. Îl găsim mărturisit
de atâtea ori atât de marii sfinţi ai Bisericii, cât
şi de cuvioşii vremurilor noastre: decât să Îl superi pe
Dumnezeu, e mai bine să îi superi pe oamenii care nu Îl cunosc pe
Dumnezeu. Şi, crezând că slujesc adevărului, de fapt sunt
amăgiţi de minciună… Lipsa de politeţe a părintelui Dimitrie
trebuie deci înţeleasă ca o virtute…
Este cumplit. Oamenii de aici
au părăsit biserica, ducându-se în duminici să lucreze la câmp
- să adune bumbac… Câmpiile sunt pline, iar bisericile sunt
goale. Umblă după aur [în gr. chrisos] şi nu după Hristos.
Câte
duminici am pierdut până acum în deşertăciuni?... Suntem ca
fariseii care înţelegeau legea după cum le convenea. Şi ce facem
acum? Nu vorbesc despre cei care muncesc duminicile,
pentru că. dacă ar fugi la biserică, ar fi concediaţi. (Pe
aceştia parcă dinadins diavolul îi împiedică să îşi găsească
un alt loc de muncă; deşi, la drept vorbind, mulţi dintre aceşti
creştini acceptă serviciile la care lucrează şi duminicile nu
pentru că altfel le-ar muri copiii de foame sau pentru că nu ar
avea cum să se întreţină, ci pentru că de fapt iubesc mai mult
un gram de aur decât un moment de rugăciune…).
Fugim
de muncă duminica, nu cumva să Îl supărăm pe Dumnezeu, şi, după
ce venim de la biserică, deschidem televizorul şi ne pierdem timpul
„odihnindu-ne”. Vedem şi lucruri care ne smintesc, vedem şi
imagini păcătoase, dar ne mândrim că nu muncim. Nu cumva stând
la televizor şi privind deşertăciuni suntem asemenea celor care
mergeau la cules de bumbac? Sau poate că faţă de noi aceştia sunt
virtuoşi…
În timpul Postului Mare,
inspectorul şcolar din districtul nostru ne-a vizitat satul, iar
preotul din sat a fript un miel pentru a-i mulţumi cumva. Iată cum
dărâmăm Biserica. El a zis aşa: „Mulţumeşte şi mănâncă!”
Dumnezeu să aibă milă de noi…
Am auzit şi fapte mult mai
smintitoare prin care anumiţi slujitori ai altarului au încercat să
facă pe placul stăpânitorilor lumii acesteia - „pentru a le
mulţumi cumva”… Am auzit şi pe mulţi luându-le apărarea, pe
motiv că e greu să mai rezişti astăzi fără să faci
compromisuri. Şi e mai bine să faci un compromis mai mic decât
unul mai mare. O astfel de perspectivă exclude însă faptul că
Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne purtăm creştineşte oricât de
mari ar fi ispitele din faţa noastră. Şi, excluzând această
perspectivă, dărâmăm Biserica. Fie că vrem, fie că nu…
Îmi cereţi să vă însoţesc
în excursie. Problema e câţi din ei vor fi pelerini şi câţi vor
fi turişti şi spectatori – se poate ca cele de pe urmă… să se
facă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45)… Femeile fumează, au
buzele rujate, etc… Cu astfel de oameni eu nu merg.
Dacă preoţii care organizează
pelerinaje ar pune condiţii morale celor care au intenţia de a
merge împreună cu ei, atunci grupurile de pelerini ar fi mult mai
mici. Oare faptul că unele femei fumează şi se rujează este
suficient pentru ca un părinte de talia părintelui Dimitrie să
refuze să ia parte la un pelerinaj alături de ele? Cine este el ca
să îi judece pe alţii?
Şi
totuşi… sunt multe grupuri de pelerini care vin prin mănăstiri
şi produc sminteală (şi dacă nu ar mai fi atâţia „pelerini”
care să le smintească pe maici sau închinătoare necuviincioase
care să îi smintească pe călugări, nu ar mai fi tot atâta
cădere prin mănăstiri…); preotul care îşi asumă riscul de a
le însoţi se face părtaş păcatului lor. Şi ce e de făcut? Să
meargă în pelerinaje numai oameni sfinţi? Nu, în nici un caz. Dar
cei care merg în pelerinaje să fie conştienţi de faptul că, aşa
cum împărtăşania le este spre osândă celor care o primesc fără
să se pocăiască, la fel şi un pelerinaj le poate fi spre osândă
celor care batjocoresc „cetăţile lui Dumnezeu”…
De altfel, Sfântul Ioan
Maximovici nici nu le lăsa pe femeile rujate să sărute icoanele.
Câtă vreme o femeie vine la biserică pregătită să atragă
privirile bărbaţilor, ce legătură are ea cu Maica Domnului,
Pururea Fecioara? Iar dacă vine ca să Îl afle pe Dumnezeu, de ce
se găteşte într-un fel în care nu Îi place Domnului?
Tinerii, fete şi băieţi,
au luat-o razna şi astfel nu vor putea nici să audă, nici să
vadă, în vreme ce nimeni nu se osteneşte să-i oprească. Şi
totuşi, cum ar putea s-o facă cineva, când şi cei mari merg spre
mai rău?...
„Tineretul păcătuieşte…
Vai de el…” – spunem, de multe ori, pentru că este uşor să
aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care noi nu le-am
făcut (sau poate am şi uitat că le-am făcut). Şi este şi mai
uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care şi noi
le-am face, dacă am avea prilejul… Problema mare este că în loc
să ne ostenim să îi oprim, nu facem altceva decât să fim martori
ai căderii lor. Fără să ne dăm seama că prin lipsa noastră de
dragoste suntem părtaşi păcatelor lor. Şi, mai mult încă: cei
care ar trebui să le ofere tinerilor pilde de virtute de multe ori
le oferă pilde de făţărnicie, de egoism, de răutate, de orice,
numai de virtute nu. Uneori cei mari sunt chiar mai păcătoşi decât
tinerii pe care îi judecă. Şi atunci, cum să se ridice
tinerii?...
Numai harul dumnezeiesc mă
va ajuta. Trebuie să rămân ţintuit la pat – nu e uşor să faci
aur! Nu vreau să supăr nici un sfânt – pur şi simplu nu am
dreptul. N-au suferit ei destul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie
şi ceilalţi? Nici pe Dumnezeu nu-L mai rog să mă vindece. Iubitul
meu Arhanghel m-a asigurat de aceasta spunându-mi: „Părinte
Dimitrie, eu sunt cel ce te-am apărat şi te-am ajutat întotdeauna.
Dar acum nu te mai pot ajuta…” „Mulţumesc, copilul meu - am
spus eu -, ştiu că nu putem continua prin a cere amânări la
nesfârşit.”
Oare noi vom ajunge să avem
atâta credinţă? Ne place să spunem că suntem creştini, dar când
suntem pironiţi pe crucea durerii, fie în necazuri, boală sau din
alte motive, cârtim. Şi aşa pierdem cununa…
Atât
clerul, cât şi oamenii de astăzi şi-au pierdut duhovnicia.
Vorbesc neîncetat despre chestiuni materiale şi politice.
Diferiţi
oameni care ocupă poziţii sociale înalte vorbesc despre faptul că
astăzi Ortodoxia ar trebui să sufere un „aggiornamento”, să
iasă din închistare şi să îşi mai strunjească punctul de
vedere. Episcopii, clericii şi mirenii care evadează din
închistarea dogmatică a Bisericii sunt priviţi ca oameni model,
care exprimă noua sfinţenie, varianta modernistă a sfinţeniei. Ce
atâta preocupare pentru dobândirea raiului, când problemele
politice sunt mult mai aproape de noi? Ce atâta luptă pentru
sfinţirea sufletului, când în loc de nevoinţă iubim lenevia, în
loc de ascultare de Dumnezeu
iubim libertatea pătimaşă?
Oamenii,
fie ei clerici sau mireni, vorbesc despre subiectele pe care le
macină în minţile şi în inimile lor. Nu e de mirare atunci că
sfinţenia lor e îndoielnică. Totuşi, cine poate să îi judece?
Numai Dumnezeu, sau sfinţii prin care vorbeşte Dumnezeu. Şi
părintele Dimitrie Gagastathis este un astfel de glas binecuvântat.
Dar glasul său nu a fost pe placul multora dintre cei care se
simţeau mustraţi de el…
Vorbind despre părintele
Dimitrie, cunoscutul stareţ athonit Emilian - de la Sfânta
Mănăstire Simonos Petras - întreba retoric: „să mai pomenim
oare şi miile de prilejuri de mucenicie şi prigoniri prin care a
trecut? … Chiar şi mâinile preoţilor cu care obişnuia să
liturghisească erau gata să-i ia viaţa”. De ce? Pentru că el nu
vroia să amestece lumina lui Hristos cu întunericul minciunii,
curăţia virtuţii cu murdăria compromisurilor.
(Părintele
nu susţinea ideea eretică potrivit căreia, pentru păcatele lor,
clericii îşi pierd puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Ci
spunea că, deşi au acest har, nu se poartă cu vrednicia cuvenită.
Şi atunci darul, în loc să îi învrednicească de cunună, îi
învredniceşte de osândă…)
Să ţinem minte verdictul
părintelui: „ne-am pierdut duhovnicia…”.
***
Suntem
slabi, suntem neputincioşi, suntem… Cum suntem? Aşa cum vrem să
fim. Nu suntem predestinaţi nici să fim laşi, nici să fim
păcătoşi, nici să fim răi. Dimpotrivă, Dumnezeu ne trimite
harul Său pentru a duce o viaţă de sfinţenie. Lupta e grea,
desigur. Dar şi robii lui Hristos sunt puternici. Părintele
Dimitrie ne vorbeşte şi ne cere să fim eroi ai lui Hristos, mai
eroi decât eroii din filme, decât eroii din romane, decât eroii
din cărţile de istorie. Să fim eroi, aşa cum a fost şi părintele
Dimitrie. Să fim urmaşi ai păstorului David, care l-a biruit pe
Goliat. Pentru că, ne place sau nu, din ce în ce mai mulţi urmaşi
ai lui Goliat se arată la orizont. Şi trebuie să le stea cineva
împotrivă…
sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu