Frumuseţea doinită a neamului nostru-Grigore Leşe

     Un personaj cu totul aparte in peisajul romanesc, un om de cultura si spiritualitate romaneasca autentica, ce iti spune dintr-o privire ca neamul nu a murit inca, chiar daca de multe ori avem aceasta impresie, mai mult sau mai putin indusa de catre tv si mass-media.

Grigore Leşe (n. 20 februarie 1954, Stoiceni, Maramureş) este un rapsod al Ţării Lăpuşului, România şi un cunoscut solist de muzică populară românească. A absolvit Academia de Muzica „Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare (Fagot), azi fiind doctor în Muzică şi profesor asociat al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi al Universităţii de Muzică Bucureşti. Repertoriul lui este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei şi marcând evenimente importante din viaţa omului. Grigore Leşe cântă şi la diverse instrumente muzicale.

Cuvinte rostite de Grigore Leşe în cadrul unei discuţii cu tinerii.

   Cântecelor li se spun hori: hore în grumaz, înturnatã, adâncatã, moroşenească.
  De ce cântă omu’?... Pentru că aşa îi vine: de pildă, de osteneala bătrâneţilor.
  Când cântă omul?... Când îi vine.
  Care este diferenţa dintre muzica tradiţională românească şi muzica lăutărească ţigănească?...
  Muzica românească exprimă un sentiment: de dragoste, de dor, de înstrăinare, de jale; muzica de 

   mahala exprimă exaltare trupească.
  Ţăranul cânta pentru a-şi exprima un sentiment, lăutarii o fac pentru a câştiga bani.
  Unii se slujesc de folclor, alţii slujesc folclorul.

  Pe pământ avem două şanse: credinţa şi arta.” GRIGORE LESE - CANTEC DESPRE BUCOVINA

Asculta mai multe audio diverse

„Pentru a putea să cânţi, îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi de vrăşmăşie. Şi nici acela al cărui suflet e sterp de credinţă.”     

                                                                                         Corneliu Zelea Codreanu

               Părintele DUMITRU STĂNILOAE (1903-1993) 
                          DESPRE DOR ŞI CÂNTEC 

       Există trei elemente reprezentative pentru spiritualitatea românească, fără echivalenţă în cultura altor popoare: colinda, doina şi dorul. Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezentă într-un fel propriu şi în grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
       Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie. Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român. „Cântecul de dor şi jale” e cântat de român când e singur. Cântarea lui în cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontană de a da glas dorului real. Neamţul nu cântă când e singur. Pentru el, cântarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetică şi de distracţie. El cântă solo, în cor, pentru acelaşi efect armonic estetic. Rusul cântă şi singur, cântă şi în cor, cu toţi, sau solo. Când cântă în cor, cu toţi, sau solo, urmăreşte efectul armoniei şi al puterii care depăşeşte persoana.
         Căci solo-ul lui e depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei. Grecul şi reprezentanţii popoarelor mediteraneene cântă când sunt singuri, dar cântecele acestea n-au în ele nostalgia dureroasă a dorului, ci sunt prea declamatorice ca să exprime acea nostalgie. În cor, românul nu cântă solo, ci cântă cu toţii, dar într-un mod că se aude vocea fiecăruia fără să se piardă armonia. Românii cântă pe rând, când cântă împreună, dar nu solo, adică acompaniat de cor.
           Cântă împreună pentru bucuria de a fi împreună, fără să se piardă într-o armonie impersonală. Umanul e mai mult decât armonia impersonală. Sau cântă pe rând pentru a se remarca fiecare, modulând fiecare într-un chip propriu o cântare comună. Românul e personal în cântecul dorului şi în cântecul executat în comun, sau pe rând, dar persoana este legată de celelalte persoane. Dorul românesc stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru, şi poate cu al popoarelor din Estul şi Sud-estul Europei, părtaşe la aceeaşi spiritualitate traco şi slavo-bizantină.
                                      Din lucrarea „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român”






grigore lese- O, moarte ce ti-as plati...

Asculta mai multe audio diverse
grigore lese - nu-i lumina nicari

Asculta mai multe audio diverse

Ioan Alexandru si Grigore Lese despre poezie from FundatiaCrestinDemocrata on Vimeo.